Hara-kiri: Ritualul Seppuku al samurailor

 Ritualul macabru al hara-kiri apare în nenumărate povestiri și mărturii istorice. Ce se ascunde în spatele acestui obicei îngrozitor și cum a afectat acesta societatea japoneză din prezent?

Samuraii din Japonia au fost vestiți pentru credința lor că moartea este preferabilă dezonoarei. Această convingere s-a manifestat cel mai elocvent în binecunoscută practică hara-kiri, o sinucidere formală prin autotăiere a abdomenului. Cuvântul se traduce literal ca "tăierea burții". Este o modalitate agonizantă și înspăimântătoare de a muri. Așadar, de ce făceau asta samuraii și cât de relevant este seppuku pentru japonezii din zilele noastre? 

             

Mai întâi, trebuie lămurită o prejudecată: hara-kiri nu este termenul "vulgar" al cuvântului seppuku. Cele două cuvinte sunt scrise cu aceleași caractere kanji. În japoneza nativă, hara-kiri este folosit în limba vorbită, iar în chineza clasică seppuku este utilizat în documentele scrise formale. 

O altă interpretare a diferenței dintre cei doi termeni este că seppuku se referă la întregul ritual, pe când hara-kiri semnifică unul simplificat.

Ritualul hara-kiri sau seppuku

Practica hara-kiri cuprinde multe detalii diferite, dar câteva dintre ele sunt comune tuturor versiunilor ritualului. Samuraiul intenționând să-și ia propria viață își fixa o dată anume pentru asta astfel încât să se poată ocupa de pregătirea ritualului. Un pătrat de mătase trebuia să fie amplasat pe pământ, pe care samuraiul lua postura "seiza" (un mod formal de a sta, îngenunchiind cu gambele pliate sub coapse și fesele amplasate pe călcâie, cu gleznele îndreptate în afară) având în fața sa un "tanto". Tanto era un pumnal scurt purtat de samurai, de obicei, împreună cu "katana" (sabie lungă cu un singur tăiș) și "wakizashi" (o altă sabie, mai scurtă).

Samuraiul trebuia să compună un poem al morții sale pentru a fi înregistrat pentru posteritate. Își deschidea reverele kimonoului pentru a-și expune stomacul, lua în mână tanto și și-l împlânta în abdomen înclinat în sus.

Cum decurgea hara-kiri din acest punct depindea de vigoarea samuraiului respectiv. Trebuia să-și îndure agonia cât mai mult timp posibil, fără să-și piardă seninătatea, liniștea. Când agonia devenea de nesuportat, "kaishakunin", secundul său asistentul său, urmă să-i taie gâtul cu o sabie până aproape de a-l decapita. Acest ultim pas al ritualului demonstra controlul tăierii executat de asistent și împiedică capul aproape retezat să verse sânge pe pământ. În credința Shinto, orice parte a pământului atinsă de sânge sau de un cadavru era considerată ca necurată.

Dacă decapitarea nu se petrecea după prima înjunghiere, samuraiul purta tanto peste abdomen și făcea o a două tăietură  adâncă, verticală, până la inimă. A fi solicitat ca  și kaishakunin presupunea o mare responsabilitate. Eșecul lui de a-și performa bine îndatorirea era rușinos și putea face, în unele cazuri,  ca însuși kaishakunin-ului să i se poruncească să comită seppuku. 

Motivele ritualului

Cel mai binecunoscut motiv pentru hara-kiri era că acesta constituia o ispășire pentru un fapt perceput ca rușinos. Asta nu însemna că un samurai se sinucidea din cauza unui lucru rău minor. Din contra, samuraiul își asumă seppuku pentru ceva ce nu putea fi în nici un fel îndreptat, corectat. De asemeni, el trebuia să aibă o permisiune explicită pentru actul său, de la o autoritate mai înaltă, precum un daimyo (magnat puternic stăpânitor de pământuri) ori un shogun (conducător, dictator militar). Comitarea seppuku fără permisiune era considerată ca dezonorabilă, conform credinței buddhiste provocând ca reîncarnarea să se petreacă la un statut mai coborât. Excepția se aplica în caz că samuraiul era pe câmpul de luptă fiind amenințat să fie capturat.

Fantomele fără faţă din Japonia

Un alt motiv consacrat ca un samurai să-și facă hara-kiri era o formă de pedeapsă capitală. Unui războinic care comisese o eroare impardonabilă, pierduse o bătălie sau greșise față de al său daimyo, putea să i se poruncească să își asume hara-kiri ca ispășire. 

Era o măsură extremă din orice punct de vedere, dar trebuie să ne amintim că japonezii erau mai ales buddhiști. De aceea, conceptele de viață și moarte erau văzute de ei diferit de multe sisteme morale occidentale. Credința în reîncarnare era, totodată, un factor care ducea la acceptarea unei morți bruște ca o altă parte a vieții. 

În fine, seppuku era utilizat și ca formă de execuție. Condamnatul era ținut sub o atenție vigilentă de către capturatorii săi și, la momentul ritualului, i se dădea un evantai de hârtie în loc de un pumnal. Atunci când atingea evantaiul, kaishakunin îi lovea cu o sabie gâtul.

De ce se făcea astfel?

Care este, totuși, simbolismul din spatele hara-kiri. De ce se folosea o metodă atât de înfricoșătoare? Una dintre cele mai prețuite virtuți din societatea japoneză și, prin extensie, buddhiste, era stocismul în fața adversităților și durerii. Prin demonstrarea rezilienței și seninătății, samuraiul își putea recâștiga onoarea în ultimele clipe ale vieții sale. 

Ținta era abdomenul întrucât se credea că sufletul rezidă în "hara" sau stomac. Penetrarea stomacului era considerată ca cea mai rapidă cale de a elibera sufletul, astfel încât să se poată reîncarna într-un nou trup. Totodată, tăierea abdomenului nu era prin ea însăși una mortală. Deși, desigur, era fatală din cauza septicemiei interne și a pierderii de sânge, nu provoca o moarte curândă nepotrivită unui samurai.

Istoria hara-kiri

Obiceiul hara-kiri originează din decursul perioadei Heian. Primul exemplu cunoscut a fost după bătălia din Uji din 1180, când Minamoto Yorimasa și-a pus capăt vieții prin seppuku pentru a scăpa de tortura inamicilor săi. Cei mai mulți samurai care erau învinși procedau la fel. Seppuku era, în acest caz, o binecuvântare în contextul bătăliei, o șansă ca samuraiul să moară în propriul său fel dacă o luptă nu se desfășura în favoarea sa.

Mai târziu, casta samurailor a devenit mai mare și mai implicată în guvernare. Se aștepta ca samuraii să acționeze potrivit bushido în afara câmpului de bătălie, și seppuku era utilizat în special ca un mijloc de recâștigare a onoarei atunci când samuraii eșuau să-și facă datoria în vreme de pace. 

În timp ce japonezii vedeau hara-kiri ca un test al onoarei și seninătății, precum și ca un mod de mântuire, Occidentul avea o opinie cu totul diferită în această privință. Interacțiunile Japoniei cu Occidentul erau strâns controlate de shogunatul Tokugawa, din cauza dorinței de a-și menține autonomia. 

Hara-kiri și sinuciderea în Japonia modernă

Din nefericire, în Japonia se înregistrează cele mai mari rate de sinucidere din lume. Cu toate că oamenii nu comit frecvent seppuku conform ritualului samurailor, există încă înrădăcinată o cultură a rușinii țintind către cei care nu reușesc să se ridice la nivelul așteptărilor familiei ori comunității. A nu reuși să intre într-o universitate bună sau a nu putea găsi un loc de muncă bine plătit în stare să întrețină familia sunt două surse majore de rușine în cultura japoneză. Oamenii vârstnici japonezi care nu se mai simt capabili să contribuie față de societate preferă uneori să-și pună capăt vieții decât să devină o povară pentru cei îndrăgiți.

Societatea japoneză are o abordare de tipul "zâmbește și îndură" cu privire la probleme de sănătate mentală precum depresia și stresul extrem. Consultarea unui terapeut ori chiar menționarea unei boli mentale sunt considerate un tabu în Japonia, deși această atitudine pare să se destrame odată cu generațiile mai tinere. Guvernul Japoniei a încercat, de asemeni, să ia măsuri pentru micșorarea cazurilor de sinucidere. De exemplu, Aokigahara, supranumită "pădurea sinucigașilor", este împânzită cu semne ce conțin mesaje de descurajare a celor care vor să se sinucidă prin listarea de informații despre linii telefonice nonstop de ajutor mental și prin îndemnuri de a se întreba ce efect va avea moartea lor asupra familiei și prietenilor lor. 

Ikigai: secretul fericirii la japonezi (și la români?)