Conceptul de voință de putere a lui Nietzsche
"Voința de putere" este un concept central în opera filosofului german din secolul al XIX-lea, Friederich Nietzsche. Este cel mai bine înțeleasă ca o forță irațională, ce poate fi canalizată către țeluri diferite. Nietzsche a explorat ideea de voință de putere de-a lungul întregii sale cariere, categorisind-o în variate perioade ca principiu psihologic, biologic sau metafizic. Din acest motiv, voința de putere este una din cele mai greșit înțelese idei ale sale.
Originile ideii
Curând după vârsta de 20 de ani, Nietzsche a citit "Lumea ca voință și reprezentare" a lui Arthur Schopenhauer și a fost captivat de această lucrare. Schopenhauer oferea o viziune a vieții profund pesimistă, la baza acesteia stând ideea lui că o forță oarbă, străduindu-se neîncetat, irațională, pe care a numit-o Voință", constituia esența dinamică a lumii. Voința cosmică se manifestă ori exprimă prin fiecare individ sub forma imboldului s_xual și al "voinței spre viață", care pot fi văzute în toată natură. Este o sursă de mare suferință întrucât este, esențial, insațiabilă. Cel mai bun lucru pe care cineva îl poate face pentru a-și reduce suferința este să găsească modalități de a calma, a potoli acesta voință. Aceasta este una din funcțiunile artei.
În prima sa carte, "Nașterea tragediei", Nietzsche desemnează ceea ce numește "impuls dionisian" ca sursă a tragediei grecești. Asemeni voinței lui Schopenhauer, acesta este o forță irațională ce izbucnește din adâncimi întunecate, și se exprimă pe sine în frenezii alcoolice sălbatice, abandon s_xual și sărbători ale cruzimii. Noțiunea sa mai târzie de voință de putere este semnificativ diferită, dar reține ceva din această idee a dorintei adânci, preraționale, inconștiente care poate fi mânată și transformată pentru a se crea ceva frumos.
Voința de putere ca principiu psihologic
În lucrări timpurii ca "Omenesc, prea omenesc" și "Aurora", Nietzsche își îndreaptă atenția către psihologie. Nu pomenește în ele explicit despre voința de putere dar, din când în când, explică aspecte ale comportamentului uman în termeni ai dorinței dominante a stăpânirii asupra altora, asupra sinelui sau asupra mediului înconjurător. În "Știința veselă" începe să fie mai explicit și în "Așa grăit-a Zarathustra" pornește să foloseasca expresia "voință de putere".
Oamenii nefamiliarizați cu scrierile lui Nietzsche pot fi înclinați să interpreteze ideea de voință de putere mai degrabă grosolan, nenuanțat. Însă Nietzsche nu se gândește numai ori chiar în primul rând la persoane precum Napoleon sau Hitler care caută, cu prioritate, puterea militară și politică. De fapt, el își aplică tipic teoria foarte subtil.
Să luăm drept exemplu aforismul 13 din "Știința veselă", intitulat "Teoria simțului puterii". În acesta, Nietzsche argumentează că ne exercităm puterea asupra altora atât în beneficiul lor, cât și prin rănirea lor. Când îi rănim, îi facem să ne simtă puterea într-un mod crud și, totodată, periculos, deoarece ei pot căuta să se răzbune pentru asta.
A face pe cineva să se simtă îndatorat nouă este, de obicei, o cale preferabilă de a ne direcționa simțul puterii. De asemeni, prin această modalitate ne extindem puterea, fiindcă cei care beneficiază de ea văd avantajul de a fi de partea noastră. De fapt, Nietzsche argumentează că provocarea durerii este, în general, mai puțin plăcută decât în a ne arăta bunătatea, și sugerează că cruzimea, pentru că este o opțiune inferioară, este un semn că cineva este, de fapt, lipsit de putere.
Judecățile de valoare ale lui Nietzsche
Voința de putere a lui Nietzsche nu este nici bună, nici rea. Este un imbold de bază găsit în fiecare om, dar care se exprimă în numeroase forme diferite. Filosoful și omul de știință își îndreaptă voința de putere înspre voința de a afla adevărul. Artiștii și-o canalizează într-o voință de a crea. Oamenii de afaceri și-o satisfac prin a deveni bogați.
În "Genealogia moralei", Nietzsche pune în contrast "moralitatea stăpânului" cu "moralitatea sclavului", și le trasează pe amandoua ca izvorând din voința de putere. Crearea de liste de valori, impunerea lor oamenilor și judecarea lumii în conformitate cu acestea este o expresie notabilă a voinței de putere. Și această idee se află în substratul încercării lui Nietzsche de a înțelege și a evalua sistemele morale. Tipurile de om puternic, sănătos, stăpânitor își impun cu încredere valorile direct către lume. Cei slabi, prin contrast, caută să-și impună valorile într-un fel mai ocolit, mai viclean, pentru a-i face pe cei puternici să se simtă vinovați pentru sănătatea, forța, egoismul și mândria lor.
Etica pesimistă a lui Arthur Schopenhauer
Așadar, în vreme ce voința de putere, în ea însăși, nu este nici rea, și nici bună, Nietzsche preferă foarte clar unele moduri în care aceasta se exprimă față de alții. El nu promovează urmărirea puterii. Mai curând, apreciază sublimarea voinței de putere într-o activitate creativă. În general, prețuiește acele expresii pe care le consideră a fi creative, frumoase, afirmând viața, și critică expresiile voinței de putere pe care le vede ca urâte sau născute din slăbiciune.
O formă particulară de voință de putere evidențiată de Nietzsche este ceea ce numește "autoînfrângerea". Aici, voința de putere este strunită și condusă către stăpânirea de sine și autotransformare, ghidată de principiul că "sinele tău real se găsește nu adânc în tine, ci înalt deasupra ta".
Nietzsche și Darwin
În anii 1880, Nietzsche a citit și pare să fi fost influențat de mai mulți teoreticieni germani care au criticat modul evoluției descris de Darwin. În unele pasaje ale sale, el pune în opoziție voința de putere cu "voința de a supraviețui", despre care pare să creadă că stă la baza darwinismului. De fapt, totuși, Darwin nu evidențiază o voință de a supraviețui. Mai degrabă, explică cum evoluează speciile prin selecția naturală în străduința lor de a supraviețui.
Voința de putere și principiul biologic
Câteodată, Nietzsche pare să poziționeze voința de putere ca mai mult de un principiu, care se găsește în motivațiile psihologice adânci ale ființelor umane.
De exemplu, în "Așa grăit-a Zarathustra", al său Zarathustra spune, "Oriunde aflu ceva trăitor, acolo găsesc voință de putere". Aici, voința de putere este aplicată meleagului biologic. Și, într-un sens destul de direct, cineva poate înțelege simplul fapt că un pește mare mănâncă unul mic ca o formă de voință de putere. Peștele mare demonstrează stăpânirea mediului său înconjurător prin asimilarea unei părți al acestuia în sine însuși.
Voința de putere că principiu metafizic
Nietzsche s-a gândit să scrie o carte intitulată "Voința de putere", dar nu a mai reușit să facă asta. Totuși, după moartea sa, sora lui a publicat o colecție a notelor lui nepublicate, organizată și editată de ea însăși, sub titlul "Voința de putere". În aceasta, Nietzsche revizitează filosofia eternei reîntoarceri, o idee propusă anterior în "Știința veselă".
Unele secțiuni ale acestei cărți ne arată limpede că Nietzsche a luat în serios ideea că voința de putere ar putea fi un principiu fundamental operând în tot cosmosul. Secțiunea 1067, ultima din carte, însumează calea de gândire a lui Nietzsche asupra lumii ca "un monstru de energie, fără început, fără sfârșit... lumea mea dionisiană a eternei reîntoarceri, autodistrugerii eterne..." El concluzionează:
"Vrei un nume pentru această lume? O soluție pentru ghicitorile sale? O lumină pentru tine, de asemeni, tu cel mai bine ascuns, mai puternic și mai înnoptat om? Această lume este voință de putere, și nimic altceva în afară de ea! Și, tu însuți ești, de asemeni, această voință de putere, și nimic altceva în afară de ea".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu