A fost Van Gogh un "geniu nebun"?

 A fost, cu adevărat,  Van Gogh un "geniu nebun"? Există credință populară că artiștii au un stil de viață neconvențional, ieșit din comun, excentricitatea lor fiind chiar și o măsură de evaluare a lucrărilor lor. Potrivit unui studiu, oamenii sunt mai predispuși să vadă o opera de artă ca fiind mai frumoasă atunci când este făcută de un artist excentric!  

                                 

De asemeni, în a sa "Istorie naturală a creativitățîi", H. J. Eysenck menționează că oamenii tind să coreleze comportamentul neobișnuit, stilul de viață insolit și boala mentală cu creativitatea, dându-l ca exemplu pe Van Gogh. Poate fi, însă, să fie judecată și evaluată opera unui artist pe baza excentricităților sale și, în cazul lui Van Gogh, pe cea a bolii mentale?

A fost Van Gogh un "geniu nebun"?

Vincent Van Gogh poate fi, desigur, caracterizat drept neconvențional. A părăsit școala la 15 ani. În loc să se pregătească pentru studierea teologiei, a preferat să rătăcească prin orașe și pe la țară. A predicat cuvântul lui Dumnezeu minerilor din Belgia. Și-a dăruit toate posesiunile, a dormit pe podea și și-a câștigat porecla de "Hristos al minei de cărbune".

S-a hotărât apoi să devină pictor, un lucru care nu a fost văzut cu ochi buni, abia la vârsta de 27 de ani. Van Gogh s-a îndrăgostit de o prostituată însărcinată în anul 1882 și a decis să trăiască împreună cu ea, dar această relație s-a destrămat ulterior. După aceea, a început să i se instaleze boala mentală. După o ceartă cu un coleg pictor, Paul Gaugain, Vincent l-a amenințat pe acesta cu un brici și, mai târziu, și-a tăiat propria ureche, pe care a dat-o unei prostituate locale. Într-o perioadă de confuzie extremă, a mâncat unele din culorile sale în ulei. După petrecerea a doi ani în nesiguranță financiară și cu temerea că atacurile sale nervoase vor reveni, Van Gogh s-a sinucis. A fost, desigur, considerat "nebun" după standardele din vremea sa, a căpătat titulatura de "artist torturat", însă întrebarea continuă să rămână: a fost Van Gogh un geniu nebun?

Van Gogh: Sănătatea mentală și pictura

Voința de a picta în ciuda bolii sale este una remarcabilă. Este acceptat faptul că momentul când și-a tăiat urechea, în 1888, a marcat începutul nesiguranței sale, ce a durat până la moartea sa. A fost spitalizat în dimineața de după automutilare, însă și-a revenit în două săptămâni, în pofida scepticismului medicilor, care voiau să-l trimită la un spital psihiatric.

De-a lungul atacurilor sale, Vincent era întru totul confuz și nu avea idee despre ce spunea sau făcea. S-a recuperat, dar a decis să se interneze la spitalul Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Remy. A stat în spital un an întreg, în răstimpul căruia a continuat să picteze. Pictura părea să fie un remediu bun pentru boală sa, însă nu putea crea în timpul atacurilor sale și, în plus, lucrul acesta nu-i era îngăduit de personalul spitalului.

Reîntoarcerea bolii sale l-a făcut pe Vincent și mai temător și mai lipsit de speranța în privința unei recuperări depline. Perioade alternative de criză și revenire au caracterizat restul șederii lui la Saint-Paul-de-Mausole. La ieșirea din spital, în mai 1890, Van Gogh a plecat la Anvers. Incertitudinea despre viitorul său și boală sa l-a cufundat adânc în sigurătate și depresie. Cu toate astea, a rămas productiv și nu a încetat să creadă în însănătoșirea sa prin pictat.

Ce l-a "înnebunit" pe Van Gogh?

Ce fel de boală a avut Vincent? Deși nu s-a dat un răspuns bine definit acestei întrebări, ea a stimulat cercetarea și interesul despre viața sa în domeniul medical. Medicii îl diagnosticaseră cu epilepsie, un termen utilizat pentru variate feluri de tulburări ale minții în secolul al XIX-lea. De atunci, au fost făcute mai multe alte diagnosticari, inclusiv schizofrenie, tulburare bipolară, tulburare de personalitate la limită, pentru a numi numai câteva.

Înainte de tăierea urechii sale, în decembrie 1888, nu a fost observat nici un semn al bolii sale severe. Karl Jaspers, un specialist în psihiatrie, a scris următoarele după ce a vizitat, în 1912, Sonderbund din Cologne: "... Van Gogh a fost singura persoană cu adevărat măreață și nevrând "nesănătoasă" printre atât de mulți care au pretins că sunt nesănătoși au fost, de fapt, cu toții, prea normali".

Karl Jaspers a fost primul doctor care a analizat boala lui Van Gogh în relație cu arta sa. El a publicat, în 1922, un studiu în care asociază greșit schimbarea artei lui Van Gogh cu începuturile psihozei sale. Un secol mai târziu, experții medicali încearcă încă să determine dacă a fost un geniu nebun. Într-un studiu recent (Willem A. Nolen, 2020), autorii au concluzionat că Vincent suferea de mai multe tulburări sau boli, care s-au înrăutățit după creșterea consumului de alcool în 1886, combinată cu lipsa unei nutriții corespunzătoare. În acest studiu, s-a făcut distincție între arta sa și boala sa:

"În ciuda tuturor acestor probleme care au contribuit la boala sa ... Van Gogh a fost nu numai un mare și foarte influent pictor, ci și un om inteligent, cu o enormă voință, reziliență și perseverență".

Ce gândea Van Gogh despre boala sa?

O altă temă ce stârnește întrebarea "A fost Van Gogh un geniu nebun?" este însăși relația sa cu boala lui. Vincent a menționat afecțiunea sa și modul în care îi influența munca în scrisori către fratele său, Theo, trimise în ultimii săi ani de viață. Van Gogh nu lucra sau scria în decursul celor mai multe crize sau în perioadele în care era confuz, deprimat și cuprins de halucinații. A muncit, totuși, în timpul ultimelor lui crize și, într-o scrisoare către Theo, îi spunea: "În vreme ce am fost bolnav am pictat totuși câteva mici pânze din memorie care, vei vedea mai târziu, sunt reminiscențe ale nordului".

În ultima lună de viață, după întoarcerea dintr-o vizită făcută lui Theo, Vincent îi scria:

"Am pictat alte trei pânze mari de atunci. Ele sunt imense întinderi de câmpuri cu grâu sub ceruri turbulente, și mi-am propus să încerc să exprim tristețea, singurătatea extremă. Aproape cred că aceste pânze îți vor spune cu adevărat ceea ce nu pot pronunța în vorbe, ce consider sănătos și fortificant despre lumea de la țară".

Boala i-a schimbat viziunea asupra vieții și, drept urmare, arta sa. La final a simțit că ambiția artistică l-a secătuit. Într-o notă găsită în buzunarul său după tentativa de sinucidere era scris: "Ei bine, îmi risc viața pentru propria mea muncă, iar rațiunea mea s-a cufundat pe jumătate în ea". 

Ce l-a inspirat pe Van Gogh?

Van Gogh disprețuia orice fel de dogmă stilistică din artă. Pentru el, abilitățile tehnice și puterea expresiei erau egale. Un artist care pictează cu o expresivitate autentică fără a se teme de conformitatea cu doctrina academică nu poate fi criticat ca artist prost. Pictura "Cap al unui schelet cu o țigară aprinsă" a constituit, de fapt, luarea în râs de către Vincent a programei de desen de la Universitatea Antwerp. Scheletele, utilizate ca o bază pentru studiul anatomiei, reprezentau opusul a ceea ce Van Gogh voia să realizeze cu pictura sa.În această lucrare, scheletul oferă un indiciu grotesc că este în viață.

Simbolurile din opera lui Salvador Dali

La Paris, Van Gogh s-a întâlnit cu Toulouse Lautrec, Camille Pissaro și Emile Bernard. A învățat despre impresionism și divizionism. Urmele lăsate de pensula sa au devenit mă destinse, paleta sa mai luminoasă și personajele sale mai impresioniste. Van Gogh a fost unul dintre primii pictori care au făcut pictură în aer liber noaptea. A început să-și utilizeze faimoasa sa linie spiralată numai după ce a fost admis la Saint-Remy. Într-unul dintre cele mai vestite exemple din opera sa, "Noapte înstelată", vedem că totul este dinamic. Felul în care folosește culoarea în astfel de picturi demonstrează conștientizarea sa că aceasta poate fi utilizată ca un mediu de exprimare a emoțiilor.     

               

Aprecierea din decursul vieții

Mergând dincolo de starea sa mentală și opinia publică, întrebarea "A fost Van Gogh un geniu nebun?" nu pare să mai fie relevantă. Contribuțiile sale la lume și la lumea artei par să o depășească. Vincent nu vândut multe picturi, dar nu a rămas necunoscut printre artiști. Expozițiile cu operele sale au pavat drumul pentru dezvoltarea unor generațîi mai tinere de artiști moderni.

6 din picturile lui au fost expuse la începuturile anilor 1890 la o expoziție de grup a asociației artiștilor belgieni "Les Vingt". Această asociație a fost cea dintâi încercare de creare a unui forum pentru avangarda internațională. Criticul de artă Albert Aurier a publicat un articol pozitiv despre lucrările lui Van Gogh și una din ele, "Via roșie", a fost vândută în timpul expunerii. 

Aceasta nu a fost prima dată când opera sa a fost acceptată și recunoscută în cercurile artistice. Theo îi înscrisese picturile la Salonul Independenților din Paris încă din 1888. 10 picturi expuse aici în 1890, au fost primite pozitiv. Theo i-a spus, într-o scrisoare, lui Vincent, "picturile tale sunt bine amplasate și arată foarte bine. Mulți oameni vin să-mi ceară să își ofere complimentele pentru tine. Gaugain a zis că picturile tale sunt cheia expoziției."

Influența directă a lui Van Gogh asupra lumei artei

Influența nemijlocită a lui Van Gogh în lumea artei s-a făcut simțită la începutul secolului al XX-lea, cu noi generații de artiști interesați de experimentare. În cazul lor, nu a fost important dacă Van Gogh a fost un geniu nebun sau nu. Pentru ei, a fost un artist care a pregătit drumul pentru un nou tip de exprimare artistică. 

Cei trei pictori considerați a fi miezul grupului non-formal Fauves, Andre Derain, Henri Matisse și Maurice de Vlaminck, au întâlnit mai întâi arta lui Vincent la o expoziție retrospectivă din galeria Goupil, în 1901. Pictura sa încărcată emoțional l-a impresionat mai cu seamă pe tânărul Vlaminck. Prejudecățile din acea vreme despre boala lui Van Gogh l-au condus pe Vlaminck către propria sa interpretare a artei lui Vincent.  În liniile spiralate și tehnica "impasto" ale lui Van Gogh el a văzut impulsuri primitive care i-au inspirat propriile picturi.

În estul Germaniei, două grupuri de pictori expresioniști, Die Bruche și Der Blaue Reiter, au creat lucrări de artă cu culori emoționale de o înaltă intensitate, dominante, inspirate parțial de opera lui Van Gogh și cea a lui Gaugain. Deconstrucția controlată a formei naturale a celui dintâi și intensificarea culorilor naturale din procesul său creativ au inspirat parțial expresioniștii. În Germania, Van Gogh a fost acceptat ca un prototip al artistului modern, iar expresioniștii au fost frecvent criticați pentru imitarea superficială a sa.

A fost, așadar, Van Gogh un geniu nebun? Se pare că acesta este un stereotip. Se poate spune că arta sa nu a fost influențată de direct de boala sa mentală. Stilul său, tehnică sa și subiectele sale au fost mereu alegeri artistice. Considerând că arta lui a fost menită să exprime emoție, pare inevitabil ca starea sa mentală să-și fi găsit o cale către aceasta. Suferință, nebunia, depresia și nesiguranța au fost dintotdeauna o parte din ea, dar rareori în centrul operei sale. Poate că a fost considerat nebun, însă felul în care a privit natura și a folosit culorile pentru a-și exprima propriile emoții reprezintă ceea ce l-a făcut un geniu. 

Biografia lui Sandro Botticelli, pictorul "Nașterii lui Venus"