Privighetoarea și trandafirul: Poveste de Oscar Wilde
Povestea "Privighetoarea și trandafirul" a lui Oscar Wilde este apreciată pentru efectele sale estetice și temele sale profunde, succesul acesteia fiind determinat de trăsăturile sale stilice variate. În primul rând, este o poveste despre dragoste, sacrificiu și superficialitate.
"Ea mi-a spus că va dansa cu mine numai dacă-i aduc trandafiri roșii", s-a plâns tânărul student, "dar în toata grădina mea nu este nici un trandafir roșu".
Din cuibul său din stejar, privighetoarea l-a auzit, a privit printre frunze și s-a minunat.
"Nici un trandafir roșu în toată grădina mea!", s-a lamentat el, iar ochii săi frumoși s-au umplut cu lacrimi. "Ah, de ce lucruri mărunte depinde fericirea. Am citit tot ce au scris oamenii înțelepți și dețin toate secretele filosofiei și, cu toate astea, lipsa unui trandafir roșu este ceea ce-mi face viața nenorocită".
"Iată, în fine, un adevărat îndrăgostit", a zis privighetoarea. "Am cântat noapte de noapte pentru el, deși nu-l cunoșteam: noapte de noapte, am spus povestea lui stelelor și acum îl văd. Părul său este negru ca floarea de hiacint, iar buzele salee sunt roșii ca tradafirul dorit de el; dar pasiunea a făcut fața sa asemeni palului fildeș și și-a pus pecetea pe fruntea sa".
"Prințul găzduiește mâine noapte un bal", a murmurat tânărul student, "și dragostea mea va lua parte la acesta. Dacă-i aduc un trandafir roșu, va dansa cu mine până în zori. Dacă-i aduc un trandafir roșu, o voi ține în brațele mele și ea își va apleca capul pe umărul meu, iar mâna sa va fi prinsă în a mea. Dar nu este nici un trandafir roșu în grădina mea. Așa că voi sta singur și ea va trece pe lângă mine. Nu-mi va da atenție și inima mea se va frange".
"Iată, în fine, un adevărat îndrăgostit", a zis privighetoarea. "Ceea ce eu cânt, el suferă: cea ce este bucurie pentru mine este durere pentru el. Desigur, dragostea este un lucru minunat. Este mai prețioasă decât smaraldele și mai scumpă decât opalele. Perlele și rodiile nu o pot cumpără, și nu este scoasă la vânzare la piață. Nu poate fi achizitionată de negustori și nici nu poate fi pusă în balanță cu aurul".
"Muzicienii vor fi în galeria lor", a spus tânărul student, "vor cânta la instrumentele lor cu coarde, și dragostea mea va dansa în sunetele harpei și viorii. Ea va dansa atât de ușor încât picioarele sale nu vor atinge podeaua, iar curtenii, în hainele lor strălucitoare, se vor îngrămădi în jurul ei. Dar nu va dansa și cu mine, pentru că nu am nici un trandafir roșu să-i ofer". Apoi, s-a aruncat pe iarbă, și-a îngropat fața în mâini și a plâns.
"De ce plângi?", a întrebat o mică șopârlă verde, pe când alerga cu coada sa în aer pe lângă el.
"Într-adevăr, de ce?", a exclamat un fluture care dădea din aripi în căutarea unei raze de soare.
"Într-adevăr, de ce?", a șoptit o margaretă vecinei sale, cu o voce joasă, gingașă.
"Plânge pentru un trandafir roșu", a zis privighetoarea.
"Pentru un trandafir roșu!", au strigat cu toții, "cât de ridicol!", și mica șopârlă, care era cumva cinică, a chicotit de-a dreptul.
Însă privighetoarea înțelegea secretul durerii studentului și a stat tăcută în stejar, gândindu-se la misterul dragostei.
Dintr-o dată, și-a întins aripile sale brune pentru zbor și s-a înălțat în văzduh. A trecut prin crâng ca o umbră și, precum o umbră, a navigat de-a lungul grădinii.
În centrul pajiștii se afla un arbust de trandafir și, când l-a zărit, a zburat spre acesta și s-a așezat pe o ramură a sa.
"Dă-mi un trandafir roșu", a strigat ea, "și-ți voi da glas celui mai dulce cântec al meu".
Dar, trandafirul a clătinat negativ din cap.
"Florile mele sunt albe", i-a răspuns el, "la fel de albe ca spuma mării și mai albe decât zăpada de pe piscurile munților. Du-te, însă, la fratele meu, care crește lângă vechiul ceas solar, și poate îți va da ce îți doreșți".
Așadar, privighetoarea a zburat către arbustul de trandafir care sălășuia lângă vechiul ceas solar.
"Dă-mi un trandafir roșu", a strigat ea, "și îți voi cânta cea mai dulce melodie a mea".
Dar, trandafirul a negat din cap.
"Trandafirii mei sunt galbeni", i-a răspuns, "la fel de galbeni ca părul sirenei care este așezată pe un tron de chihlimbar, și mai galbeni decât păpădia care înflorește pe luncă înainte de a fi retezată de secerător. Mergi, însă, la fratele meau care crește sub fereastra studentului. și poate că acesta îți va oferi ceea ce vrei".
Drept urmare, privighetoarea a zburat către arbustul de trandafir care viețuia sub fereastra studentului.
"Dă-mi un trandafir roșu"", i-a strigat ea, "și-ți voi da glas celui mai dulce cântec al meu".
Dar, arbustul a negat, clătinându-și capul...
"Trandafirii mei sunt roșii, la fel de roșii ca picioarele porumbelului și mai roșii decât marele lanț de corali care se vălureste și se vălureste în adâncul oceanului. Însă, iarna, mi-au înghețat vinele și gerul mi-a retezat mugurii, iar furtuna mi-a rupt crengile, și nu voi mai avea nici o floare de trandafir în acest an".
"Tot ce vreau este un singur trandafir", a exclamat privighetoarea, "numai unul! Nu este nici o cale prin care să-l pot obține?"
"Există o cale", i-a răspuns arbustul, "dar este atât de îngrozitoare încât nu îndrăznesc să ți-o mărturisesc".
"Spune-mi-o", a zis privighetoarea, "nu-mi este frică".
"Dacă vrei un trandafir roșu", a rostit arbustul, "trebuie să-l creezi prin muzică de sub lumina lunii și să-l stropeșți cu sângele propriei tale inimi. Trebuie să-mi cânți cu pieptul lipit de un ghimpe. Trebuie să-mi cânți toată noaptea pentru ca apoi ghimpele să-ți străpungă inima și să facă să curgă sângele vieții tale. Trebuie să se scurgă în vinele mele și să devină al meu".
"Moartea este un mare preț de plătit pentru un trandafir roșu", a strigat privighetoarea, "iar viața ne este cea mai dragă tuturor. Este plăcut să stai în crângul verde și să urmărești soarele în carul său din aur, și luna în carul său din argint. Totuși, Dragostea este mai bună decât viața, și ce este inima unei păsări în comparație cu inima unui om?"
Așadar, și-a deschis aripile brune pentru zbor și s-a înălțat în văzduh. A trecut peste grădină aidoma unei umbre, și ca o umbră a navigat prin crâng.
Tânărul student era încă întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase ea, iar lacrimile nu îi erau încă uscate în ochii săi frumoși.
Efectul Dorian Gray: Totul este scris pe faţa ta!?
"Fii fericit", i-a strigat privighetoarea, "fii fericit; vei avea trandafirul tău roșu. Îl voi crea din muzica mea de sub lumina lunii, și-l voi stropi cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îți cer, în schimb, este ca tu să fii un adevărat îndrăgostit, căci Dragostea este mai înțeleaptă decât Filosofia, și mai dârză decât Puterea. Aripile sale sunt de culoarea flăcării și colorat precum văpaia îi este trupul. Buzele sale sunt dulci ca mierea, iar respirația sa este asemeni tămâii".
Studentul a privit deasupra ierbii și a ascultat,dar nu a putut înțelege ce-i spunea privighetoarea, fiindcă știa numai lucrurile care sunt scrise în cărți.
Dar stejarul a înțeles, s-a simțit întristat, întrucât îi era foarte dragă privighetoarea care-și făcuse cuib în ramurile sale.
"Dă glas unui ultim cântec", a șoptit el, "voi fi foarte singur când vei fi plecat".
Așa că privighetoarea i-a cântat stejarului, iar vocea să a fost ca apă boloborosind într-un ulcior de aur.
Când și-a terminat cântecul, studentul s-a ridicat nesigur pe picioare și a scos un carnețel și un creion din buzunarul său.
"Pasărea asta are o formă", și-a zis lui Însuși, pe când mergea spre ieșirea din crâng,"care nu poate fi negată ca fiind a să, dar are ea simțire? Mă tem că nu. De fapt, este asemeni celor mai mulți artiști; este stil întru totul, fără vreo sinceritate. Se gândește numai la muzică, și toată lumea știe că artele sunt egoiste. Totuși, trebuie să recunosc că are note frumoase în vocea sa. Ce-i păcat este că nu are nici o semnificație sau nu face vreun bine practic". S-a dus în camera lui, s-a așezat pe micul lui pat, a început să se gândească la dragoste și, după un timp, a adormit.
Iar când luna a strălucit în ceruri, privighetoarea a zburat către arbustul de trandafir, și și-a pus pieptul în fața ghimpelui. A cântat toată noaptea cu pieptul său împins către ghimpe, iar recea lună s-a aplecat pentru a o asculta. A cântat întreaga noapte, ghimpele a pătruns tot mai adânc, și mai adânc în pieptul ei, iar sângele vieții sale și-a găsit o cale de reflux din inima sa.
A cântat mai întâi despre natura dragostei în inima unui băiat și în cea a unei fete. Și, pe cea mai înaltă ramură a arbustului a înflorit un trandafir minunat, cu petală urmând câte o petală, pe când câte un cântec urma altuia. Trandafirul a fost firav la început, ca ceață care atârnă peste râu, pal ca picioarele dimineții și argintiu ca aripile zorilor. Precum umbrei unui trandafir într-o oglindă de argint, precum umbrei unui trandafir inntr-o baltă, așa a fost trandafirul care a înflorit pe ramura cea mai de sus a arbustului.
Privighetoare s-a împins tot mai strâns înspre ghimpe, iar glasul său a răsunat mai amplu, și mai amplu, deoarece cânta despre nașterea pasiunii în sufletul unui bărbat și în cel al unei femei.
Și o nuanță delicată de roz a venit în frunzele arbustului, aidoma îmbujorării de pe față unui mire când își sărută mireasa. Ghimpele nu ajunsese însă încă la inima păsării, așa că trandafirul a rămas alb, fiindcă numai sângele din inima privighetorii putea înroși inima unui trandafir.
Iar arbustul i-a strigat privighetorii să se împlânte mai mult înspre ghimpe. "Apasă-te mai tare, mică privighetoare", i-a strigat arbustul, "sau va veni ziua înainte ca trandafirul să fie terminat".
Așadar, privighetoarea s-a împins și mai tare către ghimpe, iar acesta i-a atins inima, și pasărea a fost străbătută de spasm fioros de durere. Amară, amară era durerea, sălbatic, și mai sălbatic i-a devenit cântul, căci cânta despre dragostea care este perfecționată de moarte, despre dragostea care nu moare în mormânt.
Și minunatul trandafir s-a făcut cărămiziu, precum roza cerului estic, cărămiziu era colierul său de petale, și cărămizie ca un rubin era inima.
Însă, vocea privighetorii a ajuns să fie mai slabă, iar micile sale aripi au început să se zbată, și o peliculă s-a lăsat peste ochii ei. Mai slab, tot mai slab i-a devenit cântecul, și a simțit ceva sufocând-o în gât.
Apoi, a izbucnit într-o ultimă rafală de muzică. Alba lună a auzit-o și a uitat de zori, întârziind pe cer. Trandafirul roșu l-a auzit și el, s-a cutremurat de extaz și și-a deschis petalele în aerul rece al dimineții. Ecoul a purtat muzica în văile violete dintre dealuri, unde a trezit din vise păstorii adormiți. A plutit printre trestiile râului și acesta i-a dus mesajul către mare.
"Uite, uite", a strigat arbustul, "tradafirul este acum terminat!" Dar privighetoarea nu a dat vreun răspuns, căci zăcea moartă în iarba înaltă, cu ghimpele în inima sa.
Și, la prânz, studentul și-a deschis fereastră și a privit afară.
"Vai, ce noroc minunat!", a exclamat el. "Aici este un trandafir roșu! Nu am văzut nicicând în toată viața mea un trandafir asemeni acestuia. Este atât de frumos încât sunt sigur care un nume lung latinesc", Și, s-a aplecat și l-a cules.
După aceea, și-a pus pălăria și a fugit la casa profesorului cu trandafirul în mână.
Fiica profesorului stătea în ușă, adunând o lesă albastră de mătase, iar cățelul ei era la picioarele sale.
"Ai spus că vei dansa cu mine dacă îți aduc un trandafir roșu", a strigat studentul. "Acesta este cel mai roșu din întreaga lume. Îl vei purta în noaptea asta aproape de inima ta și, pe când vom dansa, îți voi mărturisi cât de mult te iubesc".
Fata, însă, s-a încruntat.
"Mă tem că nu se va potrivi cu rochia mea", i-a răspuns. "Și, în afară de asta, nepotul șambelanului mi-a trimis niște bijuterii adevărate, și oricine știe că bijuteriile au un preț cu mult mai mare decât florile".
"Ei bine, pe cuvântul meu, ești foarte nerecunoscătoare", a zis, mânios, studentul, și a aruncat trandafirul pe stradă, unde a căzut într-o mocirlă, și o roată de căruță a trecut peste el.
"Nerecunoscătoare", a repetat fata. "Îți spun că ești foarte nerușinat; și, la urma urmei, cine ești tu? Doar un student. Nu cred că ai nici măcar catarame de argint la pantofii tăi, așa cum are nepotul șambelanului". S-a ridicat de pe scaunul ei și a intrat în casă.
"Ce lucru prostesc este dragostea", și-a zis studentul pe când se îndepărta. "Nu este nici pe jumătate la fel de utilă că logica, fiindcă nu dovedește nimic, și ne spune într-una despre lucruri care nu au cum să se întâmple, făcând pe câte cineva să creadă în lucruri care nu sunt adevărate. De fapt, este întru totul nepractică și, în această epocă, a fi practic este totul. Mă voi întoarce la filosofie și voi studia metafizica".
Așadar, a revenit în camera sa, a scos de pe raft o mare carte preferată, și a început să citească.
Importanța pisicii în meditație | Poveste de Paulo Coelho
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu