Friedrich Nietzsche: Așa grăit-a Zarathustra

 Așa grăit-a Zarathustra  a lui Friedrich Nietzsche este una dintre cele mai stranii cărți din tradiția filosofică occidentală, care relatează despre faptele și cuvintele lui Zarathustra în stilul reminiscent al evangheliilor din Biblie și este plină de aluzii biblice, dar condamnă, totodată, creștinismul și ia în ras ideea de sfântă scriptură sau persoană sfântă. Zarathustra este, esențial, un om care laudă râsul și este capabil să râdă chiar de el însuși.

Lucrarea este extrem de inegală. NIetzsche a scris-o în explozii de inspirație în numai zece zile și este clar că nu și-a revizuit-o cu grijă. Pare să fie mai lungă decât avea nevoie să fie și, adeseori, este neglijent elaborată. Nietzsche pare frecvent nesigur în ce măsură își dorește să se angajeze în alegorie și în simbolism, și în ce măsură vrea , pur și simplu, să-și expună limpede ideile. Oricum, dincolo de orice, este, neîndoielnic, o capodoperă.

Subtitlul lui Nietzsche, "O carte pentru nimeni și toți", ne poate ajuta să înțelegem stilul ciudat în care a fost scrisă. Friedrich Nietzsche a fost un om incredibil de singur și credea, pe bună dreptate, că nici unul dintre contemporanii săi l-ar putea înțelege intelectual. Știa cât se poate de bine că lucrările sale nu ar putea fi receptate corespunzător, și scrierile sale sunt pline de condamnări ale "gloatei". În acest sens Zarathustra este o carte pentru nimeni. NIetzsche se temea că vorbele sale vor ajunge la urechi surde. Pe de altă parte, cartea se ocupă de soarta , destinul rasei umane și, în acest sens, este, desigur, o carte pentru toți.    

                                         

Faptul că Nietzsche își vedea opera ca a fi de o semnificație supremă se împletea cu cel că nu credea într-o audiență capabilă să-și explice indrăzneala nebunească a acesteia. Cel mai bun tipar pentru scopurile sale a fost hagiografia sau scripturile religioase. Singura diferența de care a avut nevoie a fost să-și întrepătrundă scrierile cu un umor și o ironie în stare să îi inducă în eroare pe gânditorii solemni.

Putem aborda filosofia lui Nietzsche ca întreg și Zarathustra, în particular, prin prisma voinței de putere ca impuls fundamental al tuturor lucrurilor. Orice trebuie să se supună față de ceva, și dacă cineva nu poate să se supună lui însuși, trebuie să se supună altcuiva. Adevărata libertate este garantată numai celor care-și pot porunci lor înșile. Voința de putere nu se aplică numai ființelor, ci și ideilor din religie, morală, adevăr, și altor concepte sunt toate îndreptate spre aceeași luptă pentru putere care domină viață. Întrucât toate lucrurile sunt caracterizate de o constantă lupta, străduință către victorie, nimic nu poate rămâne fixat în același loc prea mult timp. Toate lucrurile se schimbă necontenit, iar permanența și fixitatea nu sunt decât iluzii.

Cele mai multe dintre preferințele lui Nietzsche și conceptele sale înalte de supraom și reîntoarcerea eternă,  provin din principiul voinței de putere și principiul însoțitor că totul este într-o stare de schimbare. De exemplu, credința creștină în absolut sau Dumnezeu, iubirea de către gloată a naționalismului și democrației, obsesia învățăturii către de adevăr, cu toate pot fi condamnate ca și contrare spiritului schimbării, lipsei de permanență și inegalității care sunt esențiale în viață. Cei care se străduiesc să se opună spiritului schimbării se străduiesc, de fapt, să se opună viețîi și astfel, sunt în mod clar bolnavi, slabi și dornici să se descotorosească de viață. 

Supraomul (Ubermensch) reprezintă îndeplinirea totală a unei voințe sănătoase a puterii. El a câștigat o putere completă asupra lui însuși, așa că este pe deplin o creație a propriei sale voințe. Caracterul său, valorile sale, spiritul său sunt, cu toate, exact așa cum a vrut el să fie. În acest sens, supraomul este cu totul liber și are o putere absolută.

 Voința de putere sugerează că universul este într-o continuă stare de transformare, așadar nu există ceva precum ființă. Reîntoarcerea este ființarea devenirii, iar eterna revenire exprimă astfel natura fundamentală a universului. Numai un supraom poate îmbrățișa întru totul eterna reîntoarcere, de vreme ce numai el poate vedea fiecare clipă din viața sa, fiecare gând ori faptă ca o creației a propriei sale voințe.

Prima parte din Așa grăit-a Zarathustra 

Cartea începe cu un prolog care cuprinde multe din temele ce vor fi explorate de-a lungul său. Zarathustra este introdus ca un pustnic care a trăit zece ani pe un munte cu cei doi tovarăși ai săi, un vultur și un șarpe. Într-o dimineață, inspirat de soare (care este fericit numai când strălucește deasupra celorlalți), Zarathustra se  decide să se întoarcă în lume și să-și împărtășească cunoașterea. La coborârea de pe munte, întâlnește un sfânt ce trăia într-o peștera și care-și petrecea zilele lăudând, venerându-l pe Dumnezeu. Zarathustra se minunează că sfântul nu auzise până atunci că "Dumnezeu este mort".

Nietzsche: Dumnezeu a murit | Parabola nebunului

La sosirea în cel mai apropiat oraș, se adresează unei mulțimi adunate pentru a urmări un acrobat mergând pe o frânghie, și îi spune că obiectivul omenirii trebuie să fie crearea a ceva superior ei înșiși, a unui nou tip de om, Ubermensch. Toți oamenii, zice el, trebuie să fie pregătiți să-și dorească propria lor distrugere, astfel încât să aducă Ubermensch-ul la ființare. Mulțimea reacționează la discursul său cu dispreț și bătaie de joc și, între timp, începe spectacolul acrobatului. Când acesta ajunge la jumătatea franghiei suspendate, un clovn vine din spatele său, îmboldindu-l să se dea la o parte din calea sa. Apoi, clovnul, elevul său, sare peste acrobat, făcând ca acesta să cadă și să moară. Mulțimea se împrăștie, iar Zarathustra ia trupul acrobatului pe umerii săi, îl poartă în pădure și îl pune înăuntrul unui copac gol sub scoarță. Se hotărăște ca de acum înainte să nu mai încerce să le vorbească maselor, ci numai câtorva discipoli aleși de el. 

Urmează o serie de discursuri în care Zarathustra răstoarnă multe din preceptele moralității creștine. Adună un grup de ucenici dar, în cele din urmă, îi abandonează, spunându-le că nu va reveni până când ei nu-l vor renega.

A doua parte din Așa grăit-a Zarathustra 

Zarathustra se reîntoarce la traiul său de pe munte și trec mai mulți ani. Într-o noapte, visează că se uită într-o oglindă și vede în aceasta fața diavolului în loc de a sa. Interpretează visul ca un semn că doctrinele sale sunt distorsionate de dușmanii săi și, plin de voie bună, coboară de pe munte pentru a-și recupera discipolii pierduți.

Rostește mai multe discursuri, care continuă să dezvolte temele morții lui Dumnezeu și de înălțare a supraomului, și introduc conceptul de voință de putere. Acestea dau de înțeles că, oricum, Zarathustra ascunde ceva. 

O serie de vise și viziuni îl îndeamnă să-și releveze această învățătură în secret, dar nu se poate convinge să facă asta. Se retrage, încă o dată, din mijlocul ucenicilor să, pentru a se perfecționa pe sine însuși. 

A treia parte din Așa grăit-a Zarathustra 

În timp ce se întoarce acasă, Zarathustra dă peste spiritul gravitației, o creatură asemeni unui spiriduș, care se agață de spatele său și îi șoptește batjocuri în ureche. Zarathustra devine mai întâi descurajat dar, apoi, își recăpăta cutezanța. El provoacă spiritul să asculte "gândul abisal" pe care s-a înfrânat până atunci să-l rostească. Aceste este doctrina eternei reîntoarceri. Timpul, spune Zarathustra, este infinit, întinzându-se înainte și înapoi în eternitate. Asta înseamnă că tot ce se întâmplă acum trebuie să se fi întâmplat mai înainte și că fiecare clipă trebuie să continue etern să se repete pe ea însăși. 

Pe când vorbește, Zarathustra aude un câine urlând înfricoșat și, apoi, are o nouă viziune, cea a unui păstor sufocându-se din cauza unui șarpe negru care i se strecurase pe gât. La îndemnul lui Zarathustra, păstorul mușcă și retează capul șarpelui și îl scuipă afară. În acel moment, păstorul se preschimbă într-o ființă râzândă, radiantă, mai presus de una omenească.

Zarathustra își continuă călătoria, dând glas la mai multe discursuri inspirate de observațiile sale. La ajungerea la peștera sa, rămâne o vreme acolo, reflectând la misiunea sa. Este dezgustat de meschinăria umanității și este disperat la gândul eternei reîntoarceri pentru o astfel de rasă, atât de insignifiantă. În cele din urmă, oricum, își descoperă propria năzuință pentru eternitate și rostește un cântec de celebrare a eternei reîntoarceri. 

A patra parte din Așa grăit-a Zarathustra 

Zarathustra începe să îmbătrânească în vreme ce rămâne izolat în peștera sa. Într-o zi, este vizitat de un ghicitor, care îi spune că a sosit pentru a-l ispiti către păcatul său final, compasiunea, mila. Se aude un strigat puternic de suferință, și ghicitorul îi zice lui Zarathustra că este chemat de "omul mai înalt". Acesta se alarmează și se grăbește să sară în ajutor "omului mai înalt".

Caută prin împrejurimi persoana care strigase și întâlnește o serie de personaje reprezentând variate aspecte ale umanității. Intră în conversație cu fiecare dintre ele și sfârșește prin a le invita, pe fiecare în parte, să-l aștepte în peșteră până la întoarcerea sa. După o zi de căutare, nu reușește să-l afle pe omul mai înalt. La revenirea acasă, aude din nou strigătul de suferință, venind de astă dată din interiorul peșterii sale. Își dă seama că toți oamenii cu care vorbise în acea zi sunt, în mod colectiv, omul mai înalt. Urându-le bun venit în casă să, el le spune, cu toate acestea, că nu sunt oamenii pe care-i așteptase, fiind, de fapt, numai precursorii lui Ubermensch, supraomul. 

Zarathustra găzduiește o cină pentru oaspeții săi, care este vitalizata de cântece și dispute, și se sfârșește cu o amuzantă venerare a unui măgar. "Oamenii mai înalți" îi mulțumesc lui Zarathustra că i-a eliberat de suferințe și acesta îi învață cum să fie satisfăcuți de viață. 

În următoarea dimineață, în afara peșterii sale, Zarathustra dă peste un leu și un stol de porumbei, pe care-i interpretează ca un semn că cei pe care-i numește copiii săi sunt pe aproape. În vreme ce oamenii mai înalți ies din peșteră, leul urlă la ei, făcându-i să strige și să fugă. Strigătul lor îi amintește lui Zarathustra de prezicerea ghicitorului că va fi ispitit să simtă compasiune pentru omul mai înalt. Își declară că termină cu asta și că, din acea clipă, nu se va mai gândi decât la lucrarea sa. 

Conceptul de voință de putere a lui Nietzsche