Căile înșelăciunii ale lui Sun Tzu | Despre "Arta războiului"

 "Arta războiului" a lui Sun Tzu este un text antic chinezesc care a devenit vestit în întreaga lume prin revelațiile sale despre strategie. Chiar și în prezent, este o referință importantă pentru liderii militari, și nu numai. 

Viața lui Sun Tzu

"Arta războiului" este o lucrarea adeseori citată în lumea afacerilor, la întruniri, ședințe și evenimente de training. Este folosită de antrenorii sportivi pentru a-și inspira jucătorii. Cine a fost însă, de fapt, Sun Tzu, acest filosof antic? Și de ce cartea sa are o atât de mare influență până în zilele noastre?

Biografiile tradiționale ne spun că strategul militar Sun Tzu, al cărui nume de la naștere a fost Sun Wu, s-a născut în statul Qi, aproximativ în anul 544 î.Hr. Asta l-ar face contemporan cu Confucius și moștenitor spiritual al lui Guan Zhong, care murise cu un secol mai înainte. Oricum cartea care este numită după Sun Tzu, "Arta razbioului a lui Sun Tzu", arată clar mâna mai multor autori și, probabil, datează din a doua jumătate a perioadei Statelor în Război (475 î .Hr. - 221 î.Hr.).        

        

Încă de pe vremea dinastiei  Song din secolul al XII-lea, au existat dubii dacă Sun Tzu a fost cu adevărat un personaj istoric. Învățații de astăzi sunt de părere că a fost un om pur și simplu legendar, având în vedere că nu a rămas despre el nici cea mai mică informație biografică. Dar, pentru cei care cred în el, acesta este la fel de real ca orice zeitate sau erou mitic.

Crimă pe terenul de instrucție

Există, totuși, o singură mărturie despre Sun Tzu, una ce pare extrem de fantezistă. Într-o poveste relatată în textele din bambus excavate la Yingue Shanl sau Munții Vrabiei Argintii, în China, în 1972, se spune că Sun Tzu a fost numit ministru la curtea regelui Helu din Wu. În decursul unei dimineți petrecute cu regele, acesta l-a întrebat pe Sun Tzu despre pasiunea sa legată de război. Sun Tzu i-a zis:

"Utilizarea forței militare constă în a câștiga avantaj; nu este o chestiune ținând de pasiune sau distracție. Dacă maiestatea voastră vrea să întrebe despre război în termeni de pasiunie și distracție, îndrăznesc să nu dau vreun răspuns..."

Pentru Sun Tzu, războiul nu era un joc, ci o cale de a obține rezultate. Regele, însă, nu l-a luat în serios. Ceea ce s-a petrecut apoi a fost atroce. În versiunea poveștii a lui Sima Qian (245 î.Hr.-86 î.Hr.) Helu din Wu nu și-a putut scoate din cap că războiul nu era decât un pic de amuzament. Interesat de distracție, divertisment, el a adunat un grup de 108 femei de la curtea sa și i-a poruncit lui Sun Tzu să le antreneze în strategia militară. 

Sun Tzu a instalat drept comandanți pe cele două cele mai favorite femei de la curtea regală. Regele Helu se gândea în continuare că totul nu era altceva decât o uriașă glumă. A privit din balconul său cum femeile făceau manevre militare. Dar, preluând atitudinea regelui, femeiuștile nu au lăut în serios instrucția lor în acest sens. Sfârșeau, în tot ce intreprindeau, prin a râde în hohote. Reacția lui Sun Tzu a fost brutală. A ordonat ca cele două puse în funcții de comandă să fie decapitate. 

După asta, pe terenul de instrucție s-a instalat o sobrietate rece. Și, curând, femeile de la palat s-au dovedit a fi o forță militară extraordinar de disciplinată.

Numind drept comandanți de trupe pe alte două surate, Sun Tzu a reînceput să le instruiască. Stânga, dreapta, înainte, înapoi, în genunchi, pe loc, fiecare mișcare a femeilor era performată cu precizia echerului și compasului, și acestea nu mai îndrăzneau să mai scoată nici un sunet de împotrivire. Sun a trimis apoi un mesaj prin care îi raporta regelui: "Trupele sunt acum corespunzător disciplinate. Maiestatea voastră poate veni să le inspecteze. Puteți face ce vă doriți cu ele, le puteți trece chiar prin foc și apă."

Filosofia lui Sun Tzu

"Arta războiului" începe cu afirmația "chestiunea vitală de stat" care este purtarea războiului nu poate fi lăsată neexaminată. Războiul neexaminat nu merită să fie purtat. Așadar, cartea continuă prin stabilirea prestării unui război cu succes. 

"Arta Războiului" pune accentul pe cinci criterii care pot garanta reușita sau eșecul în război: "dao" ori "calea" (nu este o noțiune metaforică, ci se referă la etos sau modul cum o armată împreună cu toții ostașii săi se transformă într-o comunitate), climatul, terenul, calitatea camaraderiei și "fa", adică credință și disciplină.

O campanie militară victorioasă nu are de face, în mod real, cu echipamentul militar ci, mai degrabă, cu strategia, atenția față de condițiile externe, lanțurile birocratice de comandă și un sistem de disciplină și pedepsire pentru ca aceste lanțuri să rămână să fie neîntrerupte. 

În acest punct, "Arta războiului" capătă o orientare interesantă. Gestionarea războiului, spune autorul, este o cale a înșelăciunii. Și cartea merge mai departe, construind un argument pentru o viclenie instrumentală nefătișă, care i-a adus faima și notorietatea de acum. 

Conform acestei "căi a înșelăciunii", dacă ești competent ar trebui să dai aparența că ești incompetent. Dacă ești activ, ar trebui să dai aparența de pasivitate. Dacă ești în apropiere, ar fi cazul să-i faci să creadă pe inamici că ești departe (și viceversa). În acest fel îl poți prinde pe oponentul tău pe picior greșit. 

Din acest punct de vedere, succesul în război nu depinde de aderarea la un set constant de reguli. În loc de asta, ceea ce contează preponderent este capacitatea noastră de a profita de condițiile și împrejurările din vremea noastră, astfel încât să avem un maxim de avantaj, indiferent de mijloacele necesare.

Pictura Guernica a lui Picasso | Simbol și semnificație

"De aceea", remarca Sun Tzu, "când suntem capabili, trebuie să părem incapabili, când suntem pregătiți, trebuie să dăm aparența că suntem nepregătiți; și, atunci când suntem departem, să dăm senzația că suntem aproape. Dacă inamicul caută vreun avantaj, să-l momim cu acesta. Dacă este înfuriat, să-l provocăm. Dacă este în dezordine, să-l atacăm și să-l infrangem. Dacă are o putere formidabilă, să ne pregătim contra sa. Dacă este umil, să-i încurajăm aroganța. Dacă este odihnit, să-l epuizăm. Dacă este armonios intern, să sădim divizarea în el. Să-l atacăm când nu este pregătit; să mergem spre locuri în care nu i s-ar întâmpla vreodată să meargă". 

În acord cu aceste principii, "Arta războiului" explorează posibilități precum când să ataci, când să treci în defensivă, abilitatea de a folosi spioni și, mai presus de orice, rolul sincronizării în strategia militară. 

Cum să pierzi prieteni și să influențezi oameni

Ceea ce face atât de tulburătoare, fascinantă "Arta războiului" este focalizarea sa pe cum să învingi un dușman cu orice preț. Nu există loc aici pentru regulie ale războiului sau acțiunile unui război "drept". Nu prevalează moralitatea, ci avantajul. Asta înseamnă că prin asumarea "înțelepciunii" din "Arta războiului" nu putem să câștigăm prea mulți prieteni. Strategia, însă, nu are de a face cu împrietenirea. Victoria în război nu are de a face decât cu extinderea sferei de influență. 

Cu toate astea, se află un fel de etică în "Arta războiului", una care constă în recunoașterea că războiul este o chestiune serioasă. Războiul nu are de a face cu distracția sau amuzamentul. Nici cu posturile conducătorilor ori incearcarea lor de a obține o glorie personală. Nici cu onoarea sau virtutea, nici alte mituri care pot susține și perpetua conflicte umane, precum cel al lui Putin. Ceea ce contează, de fapt, este, pur și simplu, îndeplinirea misiunii oribile a războiului de a fi cât mai rapid și mai decisiv cu putință. 

În tradiția chinezească ulterioară, "Arta războiului" a fost controversată. Confucius a obiectat față de ea că  ignoră orice corectitudine morală. Rămâne însă o carte care este citită fervent, frecvent, în cercurile militare, politice și de afaceri. Iar, pentru cei care o cred problematică, luând în considerare influența sa, merită să fie citită. La urmă urmei, însuși autorul acestei cărți ne îndrumă că este important să știm ce pune la cale dușmanul nostru...

Robert Greene: Cele 33 de strategii ale războiului (III)