Lumina: Simbol și semnificație

 Lumina este un simbol universal al divinității și spiritualității. După haosul primordial al întunericului, lumina s-a revărsat în univers și a alungat întunecimea. Lumina și întunericul formează cea mai importantă dualitate a forțelor opuse, lumina fiind simbolizată, adeseori, de cea mai puternică sursă a sa, soarele. 

Lumina solară presupune o "iluminare" directă, în vreme ce cea a lunii este obținută prin reflecție, speculație. Trebuie remarcat, însă, că întunericul nu este întotdeauna oponentul ostil al luminii, ci poate fi și complementar acesteia, precum în conceptul de yin și yang. 

Civilizațiile patriarhale au văzut lumina drept masculină și întunecimea ca feminină. Religia din Persia antică se focaliza pe lupta dintre lumină (Ormudz) și întuneric (Ahriman), tărâmul luminii având trăsături divine, iar cel al întunericului, caracteristici demonice.         

   

Ideea ascensiunii directe prin întuneric către lumină a fost subiectul multor teorii ale inițierii. În Cabala, lumina primordială este esența divinității, la fel cum în creștinism Mântuitorul este numit "lumina lumii". 

Asocierea luminii, soarelui și lui Dumnezeu ca fiind în bătălie împotriva răului este clară într-un imn babilonian târziu închinat zeului soarelui Shamash (secolul al IX-lea î.Hr.):

"Tu, care iluminezi întunericul și cerul, distrugător al răului de deasupra și de dedesupt, zeule Shamash... Toți prinții se bucură în a te privi; toții zeii din cer se înalță prin tine. Întru strălucirea ta ei văd, chiar dacă este ascunsă, și astfel ei umblă în siguranța luminii tale... Toate porțile cerurilor sunt deschise larg, și toți zeii cerului se sacrifică pentru tine!"

Un alt imn, dedicat luminii solare, al "regelui eretic" egiptean Akhenaton (nume cu semnificația de "soare") este vestit:

"Frumos ești tu în locul strălucitor din cer, tu, soare trăitor, primul lucru trăitor! Ești strălucitor în Răsărit, și ai umplut fiecare tărâm cu frumusețea ta..."

Asociația simbolică a luminii cu spiritul a marcat, de asemeni, tradițiile maniheiste și gnostice. Fondatorul celei dintâi filosofii religioase, profetul persan Mani sau Manes (circa 215-275 d.Hr.) gândea că au fost trei epoci în istoria lumii: cea a creației, cea a întrepătrunderii luminii cu întunericul și epoca prezentă, în care particulele de lumină sunt văzute ca întorcându-se la casă lor celestă. Ele se revarsă din natura terestră și formează soarele, luna și stelele de deasupra. Ca un stâlp al splendorii, ele se ridică către lună în decursul primului pătrar al fiecărei luni calendaristice, până când discul lunar este unul luminos întru totul. De aici, ele sunt înălțate spre soare și luminosul paradis. Sufletul purificat, de îndată ce părăsește trupul uman, este condus de trei îngeri către tărâmul luminii, unde primește răsplata sa de la Judecătorul Luminii. 

La fel, în lumea iudeo-creștină, lumina are o calitate specifică, individuală, și nu este considerată ca emanând, pur și simplu, din soare. În Cartea Genezei din Vechiul Testament, separarea luminii de întuneric făcută de Dumnezeu are loc în prima zi a Creației (Geneza 1:4-5). Abia în a patra zi a Creației, El a zămislit soarele și luna, "lumini" pe care le-a amplasat pe întinderea cerului (Geneza 1:14-19). Acest lucru pare să fie o distincție deliberată dintre lumea sa și venerarea zeilor soarelui practicată de oamenii "păgâni". 

Călugării și lumina misterioasă: Poveste cu tâlc

În legende evreiești, această particularitate a povestirii Genezei este explicată astfel: Creatorul a ascuns lumina pe care o crease în prima zi, întrucât prevăzuse că oameni viitori de pe pământ urmau să-i stârnească mânia. El și-a zis lui Însuși: făcătorii răului nu sunt demni ca această lumina să strălucească peste ei; aceștia trebuie să se descurce cu lumina soarelui și cu cea a lunii care, într-o zi, vor dispare. Oricum, cea dintâi lumină, care este eternă, va fi numai lumina celor drepți.

În consecință, iconografia creștină s-a concentrat pe raze ale soarelui stilizate pentru a exprima, prin halouri ori nimburi, asocierea dintre Dumnezeu și lumină, din mai multe pasaje biblice, precum cel din Psalmul 104:

"Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Doamne Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare! Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie! Te înveleşti cu lumină ca şi cu o manta..."

Este limpede că declarația lui Iisus, "Eu sunt Lumina lumii..." (Ioan 8:12), a avut o mare influență în simbolismul creștin al luminii. În bisericile catolice, o candelă desemnată ca "lumina eternă" este implorată să strălucească mereu peste cei morți. Lumina este, totodată, împărtășită de lumânări, cum ar fi cele de Paști. Lumânările de botez sau de comuniune oferă credincioșilor nu numai un simbolism abstract, ci și o semnificație emoțională profundă. Exista, popular, credința că simplul fapt de a aprinde lumânări binecuvântate aducea protecție față de furtuni, grindină, inundații și boli, având în vedere că cei credincioși cereau să fie apărați divin prin lumina lumânărilor. 

"Lumina eternă" strălucește în sinagogi pentru a simboliza grijă constantă a lui Dumnezeu față de oamenii săi. 

Și în buddhism, lumina simbolizează recunoașterea adevărului și transcederea lumii materiale pe calea către realitatea absolută, Nirvana. 

În hinduism, lumina este o metaforă pentru înțelepciune, pentru ajungerea spirituală la partea divină a personalității (atman), și o manifestare a lui Krishna, domnul luminii. 

În islamism, lumina are un nume sacru, Nur, deoarece "Alah este lumina cerului și a pământului".

Lumina are un rol major și în Cabala, de exemplu în "Cartea lui Zohar", unde se spune despre lumina primară Or (sau Avr), "care emană din secretul eterului primar ascuns, Avir" și care este revelația "abisului En-Zof". În această cosmologieamistică, întunericul vine în ființare numai după lumina.

Un arc intervine pentru a "înceta cearta dintre forțele luminii și cele ale întunericului", care amintește de simbolismul "arcadei regale" din masonerie, unde este o tradiție extinsă a simbolismului luminii.

"Masonul este căutătorul luminii; lumina este distribuită peste candidat; în lucrarea rituală, templul este iluminat și luminile, mai mari sau mai mici, sunt de o mare importanță... Simbolismul acestui cult este exprimat pe mai departe în respectul masonic față de răsărit, ceea ce explică de ce estul este punctul cel mai sacru din templul misterelor. "Luminile mai mari" se referă trei obiecte simbolice, echerul tâmplarului, compasul și Sfânta Carte"; "luminile mai mici" se referă la maestrul lojei și la cei doi "înaintași" (ori soarele și luna). 

Orbirea: Simbol și semnificație