Iadul: Simbol și semnificație

 Opus tradițional al raiului, cerurilor, iadul își are originea în noțiunea de lume subpământeană întunecată, dar a fost îmbogățit simbolic de imaginea bazată teologic a unui loc al pedepselor, unde păcătoșii merg după moarte pentru a trece prin chinuri nesfârșite.

Așa cum cerul sau cerurile reprezintă sălașul lui Dumnezeu ori al zeilor, la fel iadul este domeniul diavolului și al conducătorilor nemiloși din tărâmul subteran.

Lumea subpământeană lipsită de bucurii a religiilor precreștine ("sheol" în ebraică, "Hades" în grecește ) a fost deja portretizată ca întunecată, neatrăgătoare și inaccesibilă celor în viață. Au existat, de asemeni, descrieri ale pedepselor îngrozitoare rezervate îndeosebi muritorilor necredincioși.      

  

"Hell", cuvântul englez desemnând iadul, provine din aceleași rădăcini ca și ale termenului germanic de "Hel", numele zeiței nordice a morțîi, semnificând "gaură", "gol" și "a ascunde". Noțiunea unui infern fierbinte, învăpăiat, plin de duhori de sulf, este derivată parțial din Ge Hinnom (în latină, "Gehema", în arabă "Jehenna", în română "gheena"), o ravenă din afară Ierusalimului utilizată mai intâi pentru sacrificii, apoi pentru arderea gunoiului și cumva pentru observarea fenomenelor vulcanice.

Profetul Isaia s-a referit la un foc în care ard etern trupurile celor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (66:24). Vulcanii au fost evocați de Tertullian (circa 150-230 d.Hr.) ca o dovadă a existenței unui real iad subteran, pe care Dante Alighieri (1265-1321) l-a descris mai târziu pe larg în Divina Comedie.

Imagini simbolice ale răsplăților și pedepselor din viața de apoi au derivat, totodată, din limbajul figurativ al religiei zoastriene din Persia antică, în care morții trebuiau să trecă peste Podul Revanșei ("Chinvat peretu"). Pentru răufăcători, podul devenea la fel de strâmt ca ascuțișul unui cuțit, iar aceștia se prăbușeau în abisul etern.

Pe langă focuri, simbolurile creștine ale infernului includ "fălcile iadului" (portretizate aidoma celor de dragon), masca morții și câinele cu trei capete Cerber din mitologia grecească. 

Ca un avertisment pentru cei în viață, chinurile iadului au fost descrise în detaliu. De exemplu, cei cei osândiți erau pedepsiți pentru vecie pentru păcatul lascivității prin roaderea piepturilor și organelor lor genitale de către broaște râioase și șerpi. 

Tărâmul subpământean al aztecilor, "Mic Han", era conceput similar. Numai cei care se inecasera, muriseră în bătălii, rituri de sacrificiu sau la naștere îl puteau evita și se puteau îndrepta către alte forme de viață de apoi, așa cum în mitologia nordică, cei care avuseseră parte de "moartea paielor" (de exemplu, muriseră în paturile lor) nu puteau scăpa de regatul întunecat al zeiței Hel; numai cei care muriseră ca eroi erau purtați de către valkirii spre Valhala, tărâmul luminii.

Viziuni pesimiste ale vieții de apoi, cu zei ai morții satanici și demoni, au fost caracteristici asemănătoare ale iconografiei funerare etrusce târzii, înlocuind simboluri timpurii ale unei vieți de apoi pașnice pe Insulele Celor Binecuvântați. Zei etrusci ai lumii subterane, cu coarne, urechi ascuțite și purtând șerpi au avut aparent o mare influență asupra noțiunii creștine de diavol.

Buddhismul asiatic estic a avut și el propria versiune de infern. În săli mari ale templelor japoneze, conducătorul tărâmului subpamantean, Emmao, a fost înfățișat că judecându-i pe păcătoși, cu toiagul său judiciar ca simbol al puterilor sale. Sculpturi din lemn în mărimi naturale îi reprezentau pe condamnați în timp ce demoni îi purtau pentru a fi pedepsiți, având asupra lor săbii, obiecte de tortură, bare din fier și stâlpi ai infamiei. În timpurile moderne, astfel de imagini au fost întrebuințate pentru intimidarea copiilor neascultători. 

Porțile antice ale iadului ucid și azi. În zori!

Tradiția islamică pomenește despre focul iadului de șapte ori mai fierbinte decât orice foc pământean. Similar, spune despre trupuri ale celor damnați mărite, astfel încât aceștia să sufere mai mult. Cruzimea tuturor acestor noțiuni poate fi înțeleasă numai ca o expresie simbolică a ideii de apocatastază, de exemplu o reconciliere apocaliptică care ar include infernul. Această noțiune este aflată și în parsism, în care "chiar și tărâmul iadului va fi refăcut de bucuria cosmică". 

în lumea islamică, misticii sufiști au respins noțiunea de condamnare eternă, așa cum arată cuvintele lui Abud Yazid-Bistami: "Ce este această treabă cu iadul? În ziua judecățîi, voi sta împreună cu damnații și voi spune Ție: ia-mă ca răscumpărare a lor. Și dacă Tu nu vei dori asta, atunci îi voi învață că până și paradisul Tău nu este decât un joc pentru copii... Dacă, ah, Alah, în cunoașterea Ta perfectă a lucrurilor ce vor veni, Tu știi că vei chinui vreo una dintre creaturile Tale în iad, atunci lasă-mi ființa mea să cuprindă atât de mult spațiu acolo încât să nu mai fie loc pentru nimeni altcineva." 

Cum să ţii iadul plin - O poveste de Paulo Coelho