Inima: Simbol și semnificație
"Inima este sursa întregii cunoașteri". "Ceea ce fac mâinile, unde ne duc picioarele, modul cum se mișcă toate părțile corpului, cu toate sunt comandate de inimă." Aceste citate din texte egiptele antice arată ceea ce se credea odată despre funcțiunile inimii, funcțiuni care, în mare măsură, sunt asociate în prezent cu creierul.
Întrucât este organul central al sistemului circulatoriu, esențial pentru menținerea vieții, și semnalează situații speciale din viață (prin inconfundabilele "bătăi ale inimii"), în numeroase civilizații vechi i s-au conferit atribute inexplicabile rațional.
Pentru egiptenii din vremea faraonilor, inima a fost locașul inteligenței, voinței și emoțiilor. Ptah, zeul creației, a plănuit mai întâi universul în inima sa și, apoi, prin vorbele rostite de el, l-a adus în existență. În judecata morților din Egipt, inima fiecărei persoane decedate era comparată în greutate cu o pană (simbolul lui Ma'at, zeița justiției) pentru a se află dacă s-a îngreunat din cauza faptelor rele; "inima" era aici echivalentul "conștiinței".
În Biblie, inima este persoană "interioară": " Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel 16:7). Se spune despre Dumnezeu însuși: "I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui." (Geneza 6:6).
În Noul Testament, Pavel se roagă "potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă " (Efeseni 3: 16-17).
În hinduism se face repetat referință la inimă ca așezământ al lui Atman, echivalentul în muritori al absolutului (Brahman). Islamul vedea inima ca lăcăș corporal al spiritualității și contemplării.
Aztecii creadeau că soarele răsărit la orizont își pierduse puterea în cursul călătoriei sale nocturne prin lumea subpământeană, int-atât încât ajunsese numai piele și os, și că își putea câștiga o nouă vigoare numai din sângele inimilor oamenilor sacrificați ritual. Inima ("yollot") era considerată a fi locul vieții și al sufletului. Înainte de incinerare, se amplasa în gura unei persoane moarte o bijuterie verde, pentru a-i reprezenta inima.
Începând cu Evul Mediu târziu, poezia de dragoste a romantizat inima și aceasta a fost rapid stilizată în arta plastică incorect din punct de vedere anatomic. A fost asociată, uneori, cu dragostea pământeană și, alteori, cu cea mistică și cerească (în ultimul caz ca un altar mistic, în care impulsurile cărnii sunt distruse de focul Sfântului Duh).
Inima străpunsă de o săgeată îl simbolizează pe Mântuitorul iubind umanitatea și suferind pentru ea. Viziuni (precum cea a Sfintei Margaret Marie Alacoque, circa 1647) au contribuit la instaurarea venerării Inimii Sacre.
Inima Fecioarei Maria a fost portretizată conform profeției bătrânului Simion despre ea: "Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi” (Luca 2:35), fiind o inimă străpunsă de una sau șapte săbii. Liturghia Inimii Imaculate a Mariei este celebrată de biserica catolică la 20 de zile după Rusalii.
În Proverbele 15: 13-14 se spune: "O inimă veselă înseninează faţa, dar, când inima este tristă, duhul este mâhnit.Inima celor pricepuţi caută ştiinţa, dar gura nesocotiţilor găseşte plăcere în nebunie."
Sângele: Simbol și semnificație
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu