Pământul: Simbol și semnificație

 Unul dintre cele patru elemente din tradiția clasică, pământul este încărcat conceptual cu numeroase asocieri simbolice. În multe cosmologii străvechi, pământul este reprezentat de o zeiță maternă (În grecește, "Gaea", în latină, "Tellus", în germană, "Nerthus", în polineziană, "Papa"), și mai puțin ca o divinitate masculină (în Egipt, "Geb").

Eschil (525-456 î.Hr.) spunea; "Pământ, mamă a umanității, fie să crești în îmbrățișarea lui Dumnezeu și să fii plin de fructe pentru folosința copiilor tăi".       

             

"Sfânta căsătorie" (hieros gamos) dintre cer și pământ a apărut în multe mituri și ritualuri de demult, îndeosebi în rituri ale fertilității și în misterele zeiței Demetra.

Pentru chinezii antici, pământul era un pătrat, asemeni șasiului cu patru colțuri drepte ale carului, iar cerul era un baldachin desfășurat peste acesta. Cerul și pământul (t'ien-ți) erau sinonime cu totalitatea cosmosului.

Se presupunea, adeseori, existența a patru stâlpi sau copaci în cele patru colțuri ale pământului, protejați de gardieni supranaturali. De exemplu, în cazul insulei Maya din peninsula Yucatan, patru arbori capoc (yaxchi, în latină, Ceiba petandra).

Cutremurele au fost mereu înțelese ca expresii ale puterilor, fie divine, fie ostile umanității care amenințau ordinea cosmică și, de aceea, trebuiau să fie împăciuite.

Stabilitatea dorită a pământului este simbolizată de pietre și stânci. Structura templului este o redare comună a structurii ideale a pământului.

În sistemul clasic (occidental) al corespondențelor, elementul pământ este corelat cu temperamentul melancolic, bila neagră, toamna și splina. Pe de altă parte, în China antică, pământul era asociat cu centrul, numărul doi, galbenul, bivolul și dulceața gustului.

Sfânta Hildegard din Bingen (1098-1179) a izvodit un sistem original de simboluri în lucrarea sa "De operratione Dei": "Pământul trăitor este Biserica care, cu învățăturile apostolilor, poartă fructul dreptății, așa cum au predicat originar discipolii lor. Ei trebuiau să fie ca o plantă, crescând verde cu vitalitatea adevăratei credințe, o plantă a cărei sămânța au primit-o în cuvântul lui Dumnezeu. Și ei trebuiau să fie pomi purtând fructe în acord cu legea lui Dumnezeu, astfel încât nici curvia, și nici adulterul să nu-și facă drum către semințele lor, ei putând însă să obțină legitim copii și să-i trimită în lume".

În anticihitatea clasică, zeița Tellus, care întreținea bunăstarea naturii, era portretizata purtând un corn al abundenței și (în textul copiat frecvent "Medicina antiqua") era implorată să dăruiască umanității suferinde ierburi medicinale și puteri vindecătoare.

În tradiția islamică, pământul este important ca materia din care s-au creat ființele umane. Se spunea că Alah și-a trimis îngerii să adune pământ în șapte culori diferite. La început, pământul a refuzat să-și dea vreo substanță a sa, până când, în cele din urmă, îngerul morții a îndeplinit misiunea, furând sol în cele șapte culori. După aceea, Alah a creat întâiul om, Adam, și diversele rase au provenit din el: albă, neagră, maro, verde (oamenii cu pielea măslinie din India), pe jumătate neagră (nubienii) și roșie (oamenii "sălbatici"). Oricum, după moartea omenirii, contribuția pământului trebuia să-i fie returnată. 

În textele latine medievale, materialul din care a fost făcut Adam este numit "limus", tradus ca "noroi" (cernoziom, lut) sau "clei". Hildegard din Bingen scria că noroiul a fost "fiert" de focul sufletului până a fost carne și sânge. Noroiul a apărut în numeroase mituri ale creației ca materialul din care zeii au făurit primii muritori. Astfel de divinități creatoare au fost zeul cu cap de berbec Khnum în Egiptul antic, și zeița Aruru în epopeea babiloniană Ghilgalmeș.

Peștera: Simbol și semnificație