Cerurile: Simbol și semnificație

 Cerurile se referă nu numai la firmamentul de deasupra noastră, ci și la sălașul zeilor sau al lui Dumnezeu, al "armatelor celeste" ale Sale, și (în viața de apoi) al sufletelor celor aleși. În acest fel, un singur concept aduce laolaltă meteorologia, astronomia, astrologia, teologia și noțiuni despre originea cosmosului.

În multe mituri ale creației din culturi antice se face referință la unitatea primordială a cerului cu pământului, fie într-un haos amestecat, fie ca o uniune armonioasă a unei femei celeste (sau unui bărbat celest) cu un om terestru (ori o femeie pământeană), elemente separate mai târziu pentru a face loc aerului și muritorilor. 

                                        

Cerurile au ajuns să fie investite cu o semnificație religioasă întrucât lumina și viața veneau de deasupra, iar aceste regiuni înalte au devenit metafore pentru zei ori Dumnezeu.

Cerurile au fost văzute adeseori ca un dom sau o cupolă solidă în care trăiau și acționau zeii celești, observând de sus muritorii și decizând dacă al lor comportament trebuia să fie recompensat cu ploi fertilizatoare, nori, sau pedepsit cu tunete și fulgere.

În Biblie, tronul lui Dumnezeu este în ceruri, iar Hristos se înalță la acestea după înviere.

Aceste ceruri ar fi compuse din regiuni suprapuse (în ebraică, "shamayim") sau sfere, numai cea dintâi, cea mai joasă, fiind vizibilă pentru noi. Diferitele ordine ale îngerilor s-ar afla în sfere diferite, așa cum s-a detaliat în scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul (circa 500 d.Hr.). 

Domurile bisericilor, împodobite frecvent cu scene din ceruri, sunt astfel echivalente simbolice a ceea ce se crede că este sălașul lui Dumnezeu. Portalurile bisericilor reprezintă porțile cerurilor, raiului, și întreaga structură a sălii tronului lui Dumnezeu sau a "Ierusalimului ceresc". 

Un simbolism aparent înnăscut al "deasupra și dedesupt", cu picioarele noastre îngropate în țărână, în vreme ce ne înălțăm capetele către stele, a condus la un dualism etic postuland un iad "rău" ca opus cerurilor "bune".

În cosmologia antică chinezească, cerul simboliza forța destinului care determina orice se petrecea pe pământ. Templul cerurilor din Peking (astăzi Beijing) este o expresie simbolică a năzuinței pentru armonie între aceste două tărâmuri cosmice, împăratul reprezentând autoritatea cerească de pe pământ. 

În Cartea Cântărilor chinezească este scris: "Împăratul sublim, tatăl nostru, intră în Templul Cerurilor. El face o plecăciune în centrul nemișcat al Regatului de Mijloc. El spune: Spinii și tufele sălbatice au fost arse de pe pământurile mele. Câmpurile ce sunt plantate aduc recolte bogate. Cămările noastre sunt pline, aducând un sacrificiu atotputernicelor ceruri... Clopotele, tobele, fluierele vor celebra acest sacrificiu".

În jurul anului 100 î.Hr., împăratul chinez Chao a rostit următoarea rugăciune: "Cel mai sublim cer, conducător de deasupra, care cuprinzi pământul, dai naștere vieții și hotărăști cursurile apelor! Cel mai sublim cer, unul etern, primul pentru muritori. Împăratul Chao îți mulțumește pentru faptele tale de bunăvoință, pentru cel mai fertil pământ, pe care-l guvernează cerurile, iar soarele și ploaia lasă ca darurile tale să prospere". 

În mod clar, în această cosmologie, cerurile nu reprezintă ceva cu totul străîn de lumea noastră: nu sunt un tărâm superior, ci unul mediat de persoana împăratului, exercitând o autoritate supremă asupra evenimentelor de pe pământ. 

În Occident, "cerurile" sunt adeseori înzestrate cu atribute pământene (orice este frumos pe pământ s-a ridicat către puterea cea mai înaltă), așa că pot fi imaginate întru totul și, sunt în cele din urmă, un țel către o altă lume pentru călătorul pământean. 

Iadul: Simbol și semnificație

Numai în cazuri excepționale găsim noțiuni ale cerurilor care sunt mai spirituale, fără "bolte", nori, stele și transpunerea unor plăceri pământene. "Legenda de aur" a lui Jacobus de Voragine (circa 1270) include un exemplu al unei noțiuni cu totul naive a regiunii cerurilor: cineva care vânează vede "o pajiște frumoasă... în care se află numeroase flori minunate; un vânt delicat trece printre frunzele copacilor, producând sunete și arome dulci. În copaci există fructe splendide și ușor de gustat; există bănci din aur și giuvaeruri, și divane strălucitoare acoperite cu saltele scumpe. Izvoare limpezi curg pe acolo. El a fost apoi condus în oraș, gazda cerească, unde se auzea o muzică pe care nici o ureche omenească nu a auzit-o. Acesta este orașul celor binecuvântați!"

Această descriere naivă poate fi pusă în contrast cu o viziune mai spirituală oferită de Hildegard din Bingen (1098-1179) în lucrarea sa "De operatione Dei": "Cerurile sunt cele în care îl văd pe Dumnezeu și vorbesc despre sosirea Lui; și au fost cerurile când Fiul lui Dumnezeu s-a manifestat El însuși în formă umană. Cerurile sunt asemeni numelui celor care reflectă lumina feței lui Dumnezeu ca străluciri înflăcărate; prin ele, Dumnezeu a triumfat asupra inamicilor săi. Dar, când Dumezeu a creat cerurile și pământul, a amplasat bărbatul și femeia în mijlocul universului... Domul și-a pregătit tronul Său în ceruri,  "Căci El priveşte din înălţimea sfinţeniei Lui; Domnul priveşte din ceruri spre pământ" (Psalmi 102:19)"". 

Acest pasaj trebuie să fie înțeles astfel: Fiul lui Dumnezeu își pregătește tronul în ceruri, așa cum omul se gândește să-și pună la adăpost rodul muncii sale numai în acord cu dorințele lui... Astfel, își face regatul să domnească asupra tuturor lucrurilor, din ceruri și de pe pământ. Aici, conceptul cerurilor este clar deosebit de cel al "firmamentului", care este securizat de stele ca și cum ar fi țintuit pe loc, așa cum ne închidem casa cu o cheie că nu cumva răul să vină în ea. 

Conceptul cerurilor și cel al raiului sunt, totodată, diferențiate în multe sisteme religioase, cerurile fiind un tărâm spiritual, iar paradisul o restaurare, o refacere, după Judecată de Apoi, a Edenului pierdut. 

În afara Europie găsim descrieri simbolice similare ale cerurilor în străvechiul Peru, a cărui cosmologie incașă Garcilaso de la Vega a explicat-o astfel: "Ei numesc cerurile "hana pacha" sau "lumea de deasupra"; binele a venit din aceste ceruri, se credea, ca o răsplată pentru virtuțile lor. Ei numesc lumea procreării și ruinei "hurin pacha", adică "lumea de mai jos". Când diavolul a murit, s-a dus în altă "lume patcha", "lumea de dedesuptul celeilalte", centrul pământului. Ca să fie clar, au dat acesteia a treia patcha un alt nume, "zupaya huacin", sau "casa diavolului". 

Ierusalim: Simbol și semnificație