Fulgerul: Simbol și semnificație (II)

 Toate vechile civilizațîi au văzut în fulger, impresionanta descărcare de electricitate din ceruri provocând foc și distrugeri pe pământ, o expresie și un simbol al puterii supranaturale. 

De obicei, zeul cerului sau regele zeilor era cel care nimicea creaturile dușmane de pe pământ ori îi pedepsea pe oamenii insubordonați, cu câte un fulger sub forma unui topor sau a unui ciocan. Întrucât venea din cer, fulgerul era și un simbol al iluminării extraterestre.

În regiuni uscate, care depindeau de ploi, fulgerul era asociat și cu capacitatea de a fertiliza câmpurile, ajungând să simbolizeze vitalitatea masculină.                         

Etruscii interpretau fulgerul ca un semn: în cerul estic era de bun augur, în vest, nefavorabil, în nord foarte bun, iar în nord-vest, catastrofal.

Preoții de la oracolele romane au adoptat acest sistem. Fulgerul era atributul lui Zeus Ceraunus (Jupiter Fulgur) și zeului slav al tunetului Peruns (la letoni, Perkons, la lituanieni, Perkunas), sau, în timpuri anterioare, zeului semitic vestic Hadad. Persoanele omorâte de fulger erau crezute a fi marcate de zei și trebuiau să fie îngropate chiar în locul unde își dăduseră duhul.

În lumea iudeo-creștină, fulgerul era un simbol al prezenței nemijlocite a lui Dumnezeu (relevarea celor 10 porunci de pe muntele Sinai) sau al Judecății de Apoi. 

În Renaștere, fulgerul a ajuns să fie emblematic pentru căile enigmatice ale Providenței: "La ce folosește fortăreața, tranșeea, poate șanțul sau zidul să prevaleze față de fulgerul azvârlit de Domnul sau Stăpânul lumilor?" (Hohberg).

Tradiția americanilor nativi atribuia fulgerul supranaturalelor "păsări ale tunetului" și îl reprezenta în aceeași formă de zigzag ca și în Europa occidentală. 

Aztecii din Mexic corelau fulgerul cu zeul Xolotl deghizat ca un câine care, de asemeni, întovărășea pe cei morți. Fulgerul despica pământul și deschidea astfel zeilor și oamenilor drumul către lumea subpământeană.

Norii: Simbol și semnificație

Incașii din străvechiul Peru aveau același nume, "illapa", pentru tunet și fulger, și îl utilizau pentru a caracteriza gafele conchistadorilor. Garciloso de la Vega (1539-1616) a consemnat că tunetul și fulgerul nu erau respectate ca fiind ele însele divine, ci mai curând ca servitori ai sacrului soare. Acești servitori nu locuiau în ceruri, ci în văzduh.

În multe culturi, fulgerul a fost portretizat ca un șarpe aruncat din ceruri. Astfel, aztecii îl aveau în panteonul lor nu numai pe caninul Xolotl, ci și "șarpele de obsidian" Itzcatl, iar străvechii finlandezi "un șarpe multicolor" despre care spuneau că picase în adâncurile marii și fusese mâncat de un somon, din burta căruia oamenii au extras scânteieri strălucitoare ale focului divin. 

Puterile supraomenești ale zeilor din ceruri au fost simbolizate în mitul prințesei Semele, în care Zeus, părintele zeilor, apare ca un fulger procreativ. Potrivit lui Apollodorus, "Când Zeus i-a promis să-i îndeplinească orice dorință, ea (Semele) i-a cerut să vină la dânsa ca un pețitor, la fel cum o făcuse cu Hera. El nu a putut să-și ia înapoi cuvântul dat, și a sosit în camera sa într-un car cu săgeți de fulgere și tunete, și a aruncat fulgerul. Îngrozită, Semele a înnebunit și a dat naștere prematur unui copil pe care Zeus l-a salvat din flăcări (provocate de el însuși) și l-a pus în propria sa coapsă. Copilul a fost Dionysus, zeul beției extatice, pe care Zeus l-a transformat într-un tânăr țap pentru a-l proteja de geloasa Hera."

Fulgerul: Simbol și semnificație (I)