Luna: Simbol și semnificație

 În simbolism, luna este cel de-al doilea corp ceresc important după soare, unul văzut ca "feminin", în primul rând din cauza pasivității sale ca primitor al luminii solare, dar și datorită similarității lunii lunare cu ciclul menstrual. 

Creșterea și descreșterea lunii, și întoarcerea inevitabilă a aceleiași forme lunare, au făcut-o un simbol izbitor în toate filosofiile combinând moartea cu renașterea. Mai rar, luna este considerată și personificată ca masculină (ca în limba germană, der Mand, din germanicul Mani) dar, în cele mai multe limbi este feminină, de exemplu "Luna" în latină, "Selene" sau "Artemis" la greci, "kuan-yin" ori "Kwannon" în Asia de est, și "Ixchel" la mayași. 

                                

În imagistica alchimiei, luna reprezintă argintul, precum și regina care, căsătorită cu regele, formează un androgin.

S-a crezut dintotdeauna că fazele lunii au influențat evenimente de pe pământ, nu numai refluxul, mareea, ci și ridicarea coborârea sevei din plante. Tunsorile și extragerea de sânge erau programate cu referință la ciclul lunar. Existau, totodată, așa-numite "ierburi ale lunii", plante înflorind noaptea, ce erau prescrise pentru afecțiuni ginecologice. 

În iconografia creștină, Fecioara Maria, Maica Domnului, este asemănată cu luna sau portretizată stând pe ori încoronată de o semilună, imagine care în Austria a fost rapid  adoptată ca un simbol asupra victoriei asupra turcilor (a căror emblemă militară era semiluna), dar care provine, de fapt, din Apocalipsa 12:1: "o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap", simbolizând victoria asupra forțelor ostile. 

Toporul cu două tăișuri, cu lamele sale ascuțite curbate ca două semiluni este frecvent considerat un simbol lunar și, din acest motiv, era menționat ca armă a amazoanelor, legendarele războinice din lumea antică.

În figura triadica a zeiței întunericului, Hecate Trioditis ("cu trei fețe") cele trei cele mai importante faze ale lunii (primul pătrar, luna plină și cea nouă) sunt asociate cu cele trei faze din viața unei femei (fată, mamă și bătrână).

În legendele ebraice găsim un impresionant mit simbolic, bazat pe dualitatea soarelui și lunii, care caută să explice de ce luna are o lumina mai slabă decât cea a soarelui. Creatorul îi explică lunii că există două tărâmuri, lumea aceasta și viața de apoi și că existența celor două lumini se referă la această polaritate. Luna, de vreme ce tărâmul său, al vieții de apoi, este mai mare din cele două, crede că ar fi potrivit să dea mai multă lumină decât soarele. "Apoi, Domnul a zis: este cât se poate de clar pentru mine că gândești că pe tine te voi face mai mare și că voi face soarele mai mic. Dar, fiindcă ai intenția să păcălești soarele, tu vei fi mai mică și strălucirea ta va fi de numai o șesime din cea a soarelui. Luna a spus: Vai, Doamne al lumii. Am rostit numai cateva cuvinte și pentru asta voi fi pedepsită atât de aspru? Iar Domnul i-a răspuns: Într-o zi (de presupus după Judecata de Apoi) vei fi de încă o dată mai mare decât soarele, iar strălucirea lumii va fi strălucirea lunii."

Unul din semnele prevestitoare ale Judecății de Apoi se credea că va fi o eclipsa de lună (Ioel 3:15). În concepția evreiască, oricum, luna nu este legată numai de aspectul nocturn și cel al unei alte lumi, ci, de asemeni, de feminitate (o asociere sugerată de de similaritatea ciclului lunar cu cel menstrual) și fertilitate (în toate sensurile). Femeile și animalele domesticite purtau coliere aidoma lunii. 

Apologetul grec Teofil din Antiohia (secolul al II-lea d.Hr.) a văzut soarele și luna ca simboluri duale, "imagini purtând un mare mister: căci soarele este simbolul lui Dumnezeu, și luna cel al umanității, a cărei lumină este reflexia lui Dumnezeu". Mai mult decât atât, în fiecare lună calendaristică, luna este "renăscută", un simbol al Învierii.

Și în străvechiul Peru, venerarea lunii era subordonată venerării soarelui. Conform lui Garciloso de la Vega, incașii numea luna "soția soarelui", iar pereții interiori ai templului lor lunar erau acoperiți cu argint, astfel încât albeața lor să poată produce efectul dorit de cameră a lunii. Ca și în cazul soarelui, acest templu conținea o figură asemănătoare cu luna, portetizată de fața unei femei formată și trasată pe un mare lingou din argint. Acest este locul unde cineva venea să caute luna și să se pună sub protecția sa. 

Luna era sora și soția soarelui, precum și mama regelui și a întregului popor, fiind de aceea numită "Mamaquilla" ori "Luna Mamă". Nu existau sacrificii pentru lună ca cele pentru soare. Pe fiecare parte a figurii reprezentând luna erau înfățișate trupurile reginelor decedate ale incașilor, aranjate în ordinea cronologiei și succesiunii regale. 

Luna nouă în astrologie

În astrologie luna este încă văzută ca o "planetă", ca și în sistemul geocentric al lumii asiatice. Luna și soarele sunt "luminile principale" ale universului astrologului. Luna este cel mai apropiat corp ceresc de pământ, arătându-și mereu aceeași "față", o față ale cărei linii și umbre au un intrat în legende. Din cauza diferitelor sale faze, luna este gândită în astrologie ca și în alte tradiții ca "nestatornică", producând efecte tranzitorii, dar și ca o planetă binevoitoare, "feminină", influențând emoțiile femeilor, mamelor, și întreaga populație de pe pământ. Este evidențiată în zodia Taurului, fie din cauza asemănării varfurilor semilunii cu coarnele unui taur, fie a mitului corelând zeița lunară cu parteneri virili sub formă de tauri.

În Roma antică, luna era pomenită  ca fiind mincinoasă, "luna mendax", în parte din cauza formei sale de C când era în descreștere, și a celei de D în creștere.

Datorită asocierilor simbolice tradiționale, perlele, opalul, selenitul sunt numite "pietre ale lunii". 

În iconografie luna este, de obicei, reprezentată ca o semilună, cu profilul său orientat spre stânga. Semilunile apar, desigur, în emblemele multor țări asiatice. 

Bockler, vorbind despre imaginile lunare din heraldică, spunea că sute de senatori ai lui Romulus purtau o semilună în formă de C pe încălțările lor ca o indicație că "ei călcaseră în picioare ca van și lumesc orice de sub lună ori, pur și simplu, pentru a se distinge ca senatori. Nobilii ale căror blazoane includeau luna, însemnând "creștere" sau "prosperitate", se presupune că preluaseră acest simbol cu mult timp în urmă, de la turci. 

Eclipsa de lună în superstiții, legende și mituri