Câinele: Simbol și semnificație

 Cel dintâi animal domesticit, câinele (în limba latină "canis") este asociat simbolic în principal cu loialitatea și vigilența. A apărut, adeseori, ca un gardian la porțile către lumea de apoi (de exemplu Cerber, câinele cu trei capete) sau ca un sacrificiu pentru un decedat, pentru a-i călăuzi sufletul în lumea următoare.

De asemeni, se credea despre câini că sunt în stare "să vadă fantomele" și, astfel, să avertizeze despre pericole invizibile. 

Câinii au fost văzuți, uneori, și într-o lumină negativă. De exemplu, câinele iadului, Garm, din mitul nordic, îl omoară pe zeul Tyr și, semnificativ, este ucis de Dumnezeu la sfârșitul lumii. Totodată, zeița Hecate din mitologia grecească era întovărășită de câini de luptă. Câinii negri erau și ei însoțitori demonici ai vrăjitoarelor și necromanților (de exemplu, ai lui Faust și Agrippa din Nettesheim (1486-1535)).        

                                                  

În diverse culturi din afara Europei, datorită inteligenței și capacității sale de a învăța, câinele a fost creditat pentru multe din împlinirile civilizației umane, inclusiv pentru abilitățile tehnice.

Deși în antichitatea grecească se găsesc referințe la "măgulirea și nerușinarea canină", loialitatea câinelui ca paznic al gospodăriei (phylax) și abilitățile sale de a mâna oile sunt calități scose în evidență.

Asclepius și Hermes (la romani, Mercur) erau acompaniați de câini, la fel ca mai târziu, Sfântul Hubert, Sfântul Eustace și Sfântul Roch. 

În lumea musulmană, câinele este considerat "necurat", dar este tolerat ca și câine de pază. 

În Egiptul antic, un câine mare, similar cu un șacal, era manifestarea lui Anubis, zeu al morții. O altă indicație a importanței câinelui era misiunea sa de ghid în lumea de apoi pentru sufletele celor morți.

În Evul Mediu, câinele a reprezentat o imagine a loialității feudale și a fidelității din căsătorie, de exemplu pe pietrele de mormânt. Câinii iadului îl însoțeau pe Satana, vănătorul de suflete. Imagini ale Sfântului Cristofor (Cristophorus Cynocephalus) se încadrează într-o categorie aparte, arătându-l pe legendarul sfânt medieval ca având un cap de câine, poate sub influența descrierilor zeului egiptean Anubis.

În calendarul zilnic al civilizațiilor străvechi din America Centrală, câinele (în aztecă, "itzuintl", în mayașă, "oc") era semnul celei de-a zecea zile. În Mexicul antic, câinii erau îngropați odată cu oamenii morți ca sacrificii pentru ei și drept călăuze în viața de apoi.

Iepurele: Simbol și semnificație

Se credea că persoanele născute sub semnul câinelui sunt destinate să conducă și să împartă daruri prețioase. Zeul Xolotl ("geamăn") avea forma unui câine; câinii erau presupuși a duce morții peste râul către lumea subpământeana. Xolotl era întovărășit și de soarele din vest pe când acesta cobora în fălcile pământului ajungând în tărâmul subteran, de unde se înălța în dimineață următoare; în acest proces, el murea dar revenea la viață pe când era călăuzit spre ieșirea din lumea morților.

În China antică, câinele era cel de-al unsprezecelea semn al zodiacului chinezesc, dar avea și o varietate de asocieri simbolice și mitice. Câinii era considerați ca respingând demonii însă, în anumite regiuni, erau văzuți ca o sursă de hrană și erau mâncați de oameni. În alte zone, în China sudică și vestică, erau apreciați ca furnizori ai hranei (orez sau mei). Poporul supraviețuitor Yao din China de sud se considera a fi descendentul unui străbun canin. China are, de asemeni, legende despre oameni cu capete de câini. 

Altarele japoneze au frecvent câini ca gardieni. Printre popoarele slave, câinii erau îndeosebi de respectați; astfel, în 1560, un episcop samait le reproșa oamenilor săi "venerația câinelui". 

În mitologia antică, câinele avea un rol important, de exemplu ca și companion al lui Epona (zeița vânătorii și cailor) și ca atribut al zeului Nodon sau Nuadu. Un erou al legendelor irlandeze a fost Cu-Chulainn, câinele de vânătoare din Ulster. 

Calul: Simbol și semnificație