Muntele: Simbol și semnificație

 Un simbol universal al apropierii de Dumnezeu, muntele se înalță deasupra nivelului obișnuit de trai al umanității, extinzându-se către ceruri. Picul său este ascuns de nori, ceea ce ne stimulează imaginația. Vulcanii îndeosebi sunt simțiți ca a fi stranii, repere inspirând venerația de contact cu un tărâm presupus supranatural. 

Munții sacri sau cei care sunt locuri ale revelațiilor divine (Juji, Elbrus, Sinai, Horeb, Tabor, Carmel, Gerizim, Kailas, Olimp) au devenit frecvent simboluri ale puterii divine și au fost înfățișați în pictură.

Cosmosul este, de asemeni, reprezentat ca un munte terasat, precum muntele lumii Meru din arta indiana, sau ca o piramidă terasată (de exemplu, Burubudur, Java). Structurile zigurate din Mesopotamia antică erau și ele translații arhitecturale ale munților divini.                  

 

Pelerinajele la munți sfinți simbolizau înălțarea spirituală, pas cu pas, deasupra nivelului vieții zilnice. Misticul spaniol Sfântul Ioan al Crucii (1452-1591) numea calea sa către Dumnezeu "ascensiunea muntelui Carmel". Pelerinaje spre munți sunt obișnuite în zilele noastre; mulți se alătură pelerinajului celor "patru munți" în Carinthia, Austria; circa 200.000 de pelerini urcă anual spre piscul muntelui Fiji (Japonia) ori aduc jertfe la nenumăratele altare shintoiste de la poalele acestuia. 

În Mexicul străvechi, muntele Tlaloc întruchipa un idol al zeului ploii cu același nume; pe capul său erau așezate semințe ale tuturor fructelor cultivate, în speranța obținerii unor recolte bogate.

 

Fortăreața: Simbol și semnificație

Muntele, mai apropiat de ceruri decât pământul înconjurător, este astfel un sălaș ușor de imaginat al zeilor. Vârfurile munților sunt evident simboluri ale "înălțării" deasupra existenței cotidiene și axa lumii (Axis Mundis) este adeseori imaginată ca un munte în nordul îndepărtat, sub steaua polară, în jurul căreia se rotesc alte stele. 

Pentru chinezii antici existau cinci munți sfinți, corespunzători celor patru puncte ale busolei și punctului său central. De o importanță deosebită erau munții Kunlun, "cu nouă niveluri". În reprezentări ale lumii, munții cu nori simbolizau continentul, în care predominau alternativ yin și yang. 

În Mexicul precolumbian, creneluri asemeni norilor și reprezentări ale firmamentului încoronau frecvent piramidele templelor, care erau gândite ca munți artificiali pe care trăiau zeii. 

În iconografia creștină, Hristos la Judecata de Apoi este de multe ori portretizat stând pe un munte foarte înalt, în nori, toți ceilalți munți fiind amplasați simbolic mai jos, pentru a îndruma spre întoarcerea privirii celor ce venerau munți păgâni. Nu este surprinzător că după răspândirea creștinismului în Europa Centrală, altare vechi de pe munți au ajuns să fie văzute ca locuri de adunare ale spriritelor rele; vrăjitoarele, conduse de diavoli, era crezute ca celebrând rituri de blasfemii acolo (de exemplu, la Brocken, în munții Hartz din Germania). 

Au fost adesea construite biserici și capele pe piscurile munților ca o cale de preluare a culturilor precreștine. Crucile amplasate pe vârfurile munților în epoca modernă sunt și ele expresii ale credinței în proximitatea lui Dumnezeu. 

Muntele sacru din Biblie este muntele Sinai, unde Dumnezeu i-a apărut lui Moise. El i-a spus lui Moise: "Să hotărăști poporului anumite margini de jur împrejur și să spui: "Să nu cumva să vă suiți pe munte sau să va atingeți de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea. Nici o mână să nu se atingă de el; ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeți: dobitoc sau om, nu va trăi." Când va suna trâmbița, ei vor înainta spre munte"" (Exodul 19:12-13). 

În Biblie, muntele Sion,  fostul oraș jebusit al Ierusalimului, pe care l-au cucerit israeliții, este un alt sălaș pentru slava lui Dumnezeu: "Așa vorbește Domnul oștirilor: "Am o mare râvnă pentru Sion și sunt stăpânit de o râvnă plină de manie pentru el." Așa vorbește Domnul: "Mă întorc iarăși în Sion și vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: "Cetatea cea credincioasă", și muntele Domnului oștirilor se va chema: "Muntele cel sfânt"" (Zaharia 8:2-3). 

Pentru comunitatea samariteană, muntele Gerizim, unul împădurit și cu multe izvoare, avea acest statut și era văzut ca un fel de Eden. Fiecare grup religios avea, în viziunea sa simbolică a lumii, propriul  munte al casei lui Dumnezeu: "Se va întâmpla în scurgerea vremurilor ca muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor, și toate neamurile se vor  îngrămădi spre el" (Isaia 2:2). 

În Evul Mediu, muntele Sauvage (Montsalvatge, Munsalvasche), loc al castelului Graalului, a devenit muntele sacru chintesențial al legendei. 

Pădurea: Simbol și semnificație