Paradisul: Simbol și semnificație

 Paradisul este imaginea deliciilor cerești lipsite de pericole, locul oamenilor fără de prihană, din vremuri străvechi. Semnificația etimologică (din persana veche) a cuvântului "paradis" este "parc închis între ziduri", sugerând domeniile îngrădite ale regilor. 

În paradisul biblic, "pomul cunoașterii binelui și răului" (Geneza 2:17) a fost declarat explicit un tabu de către Dumnezeu, un tabu care nu a fost respectat de primii oameni. 

În timpurile mitice, paradisul era punctul de mijloc primordial al universului, marcat de cele patru râuri care curgeau prin el și,mai presus de orice, de prezența Creatorului însuși.                      

  

"Paradisul "pierdut" a devenit ținta credincioșilor, care sperau să se găsească din nou în ceruri.

Descrieri ale paradisului islamic sunt diferite de cele din alte religii prin includerea de plăceri erotice pentru oamenii care erau admiși în acesta, cu "frumuseți cu ochi mari, netinse de vreo persoană sau vreun demon". 

Printre arbori de palmier și rodie, tufișuri parfumate și dumbrave umbrite, cei drepți se delectau în grădina promordiala refăcută după Judecata de Apoi. În unul din cele patru râuri curgea apă vieții; în al doilea, vin care nu-i îmbăta pe cei care sorbeau din el; în al treilea, lapte care nu se strica niciodată; și în al patrulea, miere translucidă, aromată și hrănitoare. Acest paradis nu este "numai o lume de vis, ci una extrem de realistă a plăcerilor... o imaginea vieții duse în pace și huzur, așa cum era tipic în oazele de relaxare din Orient, o lume predominant masculină. Noțiuni ale paradisului au fost deja anticipate în grădinile califilor arabi" (W . Beltz, "Gott und die Gatter"). Erau imaginate patru grădini diferite, corespunzând celor patru râuri ale raiului.

În antichitatea clasică, noțiunea Insulelor Eleusiene ale celor Binecuvântați, din regiunea apusului soarelui, era cu mult îndepărtată de întunericul lumii subpământene (Hades, Orcus). 

Concepția celtică a vieții de apoi a combinat ideea "insulelor fericite" din marea vestică cu cea a unui paradis subacvatic inaccesibil celor în viață, cu plăceri senzuale comparabile cu cele din raiul islamic. Povești ale marinarilor ce navigaseră în această parte a lumii au menționat, de exemplu, insulele "de trei ori cincizeci" pe care așteptau mii de femei frumoase, se auzea o muzică dulce, și nu era cunoscută nici înșelătoria, nici grijile, bolile și moartea. 

Printre aceste insule mitice erau Mag Mell, câmpia bogat înflorită a plăcerilor; Mag Mon, câmpia jocurilor; Ciufn, pământul blând; și Imchiufn, pământul foarte blând. Insula Emain era numită și Tir na'm Ban, tărâmul femeilor, unde stăteau în așteptare nenumărate fete și femei, toate strălucitoare. 

Astfel de mituri căutau aparent să reducă frica de moarte a oamenilor și să-i pregătească pentru miracolele speratei lumi de apoi, unde cei drepți urmau să traiască după moarte fără dureri sau griji, precum pe câmpurile Jaru din mitul antic egiptean. 

O versiune similară a paradisului este cea a zeului Ploii Tlaloc (rezervat în principal pentru victimele inecului) din tradiția străveche din Mexic. 

Întâlnim frecvent noțiunea unei Epoci de Aur anterioară "căderii omului", simbolizată, în general, de o grădină splendidă, recreată pentru cei aleși după sfârșitul lumii și Judecata de Apoi. Acest peisaj simbolic corespunde cu greu realității vânătorilor și culegătorilor preistorici, aceasta provenind mai mult dintr-o epocă mai târzie, în care omenirea a cultivat pământul.

Paradisul Pierdut al lui John Milton: Adam și Eva au ales să se înfrupte din fructul oprit!

Imaginea grădinii din Eden, familiară în lumea occidentală, a fost asociată cu un loc nedeterminat din Orientul Mijlociu sau dincolo de acesta. În Evul Mediu se credea, oricum, că paradisul pământean s-ar afla ceva mai departe de Ierusalim. Acesta ar fi fost păzit de îngeri cu săbii de foc ori, într-o altă versiune, s-ar fi găsit pe un tărâm diferit, la care înțelegerea umană nu avea acces: un domeniu al fericirii puțin analog cu orice loc terestru, cumva asemănător cu insula Dilmun din mitul sumerian, corelată cu insulele Bahrai din golful Persic, dar înțeleasă a exista într-un plan diferit. 

În același fel, "Ierusalimul ceresc" din cartea Apocalipsei, corespunde cu orașul terestru cu același nume numai ca un ideal către un arhetip tangibil. Marile catedrale gotice erau semnificative ca furnizând o imagine a raiului și, de aceea, portalele lor principale erau împodobite cu un basorelief al Judecății de Apoi. 

Imagini orientale ale paradisului sunt cu mult îndepărtate de noțiuni terestre: starea ideală este una a apropierii spirituale de Dumnezeu. În conceptul buddhist, Nirvana personalizată individual este absorbită într-o totalitate atotcuprinzătoare a ființei absolute. Dorința de a nu vedea vreo formă a paradisului pentru cei drepți și sfinți ca unul din țelurile finale ale existenței absolute este exprimată într-o legendă atribuită maestrei sufiste Rabi'a, care a murit în anul 810 d.Hr. Când este întrebată de ce poartă într-o mână un bol cu apă, și în cealaltă unul cu foc, ea a răspuns:"Ma grăbesc să dau foc paradisului și să inund iadul, astfel încât aceste văluri să poată fi ridicate de pe ochii pelerinilor în calea lor către Dumnezeu, și ca ei să recunoască astfel adevăratul lor obiectiv; astfel încât servitorii lui Dumnezeu să-L poată vedea fără a spera vreo răsplată, fără a se teme de vreo represiune". 

Un sufist relativ mai târziu, Abud Yazid Bistami, a făcut următorul comentariu: "Paradisul este ultimul din toate vălurile, căci cei aleși pentru paradis rămân acolo; iar cei care rămân acolo nu locuiesc cu Dumnezeu. Dumnezeu este "Cel-care-este-învăluit". 

Cerurile: Simbol și semnificație