Apa: Simbol și semnificație

 În numeroase mituri despre crearea lumii, apa este fluidul primordial din care a pornit întreaga viață, dar și elementul în care creaturi se îneacă și materia se dizolvă. 

Există multe mituri în care mari potopuri finalizează cicluri ale creației și distrug forme de viață care nu sunt pe placul divinităților.

Pentru psihologi, apa poate simboliza straturile adânci ale psihicului, locuite de forme de viață misterioase. Simbolul elementar al apei este ambivalent, de vreme ce este asociat atât cu viața și fertilitatea, cât și cu scufundarea și distrugerea.

Soarele era văzut ca a coborî în fiecare seară în apa marii vestice, pentru a încălzi tărâmul morților. În acest fel, apa a fost corelată cu viața de apoi.

Apele de sub pământ au fost frecvent conectate cu haosul primordial. Pe de altă parte, ploaia care pica din ceruri era considerată ca dăruind binecuvântari de la ființe înalte, supranaturale.    

               

Vârtejurile sunt și ele un simbol grafic al dificultăților și transformărilor existenței. Fluviile, râurile curgând liniștit întruchipează viață desfășurându-se controlat, lin, spre ceea ce este planificat.

În numeroase culturi, iazurile, bălțile și mai cu seama izvoarele erau crezute a fi sălașuri ale nimfelor, spiritelor de apă sau demonilor profetici de tipuri variate.

Apa amestecată cu vin din euharistie constitue o dualitate specială, "focul" vinului fiind întrepătruns cu elementul pasiv, apa, ca o referință la natura duală (divină și umană) a lui Iisus. În alte contexte creștine, apa este, în general, elementul purificator care "spală" și îndepărtează păcatul în sacramentul botezului. 

Apa era folosită în calvaruri rezervate vrăjitoarelor deoarece se credea că acest element "pur" poate respinge pe cei care erau în legătură cu diavolul. Persoanele suspectate de vrăjitorie erau legate la mâini și la picioare, și apoi aruncate în apă. Cele care se scufundau erau desemnate ca nevinovate (și trase pe mal cu o frânghie), iar cele vinovate ar fi plutit pe ape asemeni unui dop de plută. 

Apa sfânta este de o mare importanță în practica bisericii catolice, atât cea care nu a fost încă amestecată cu ulei (mirul), cât și "aqua benedicta" din anumite zile sfinte pe care credincioșii o iau acasă și o amplasează în vase la pragurile caselor lor, unde este utilizată pentru umezirea degetelor cuiva înainte de a-și face semnul crucii, și anterior pentru stropirea interiorului casei. Picături de apă sfântă împrăștiate peste pământ erau crezute popular a ajuta "bietele suflete din purgatoriu" și a reduce intensitatea focurilor în care erau purificate. 

Concepția din cele două Americi despre viața de apoi ca tărâm al apei este cu mult îndepărtată de cea europeană. Aztecii numeau paradisul zeului ploii Tlaloc, "Tlalocan". Acest tărâm era cu mult mai plăcut decât lumea subpământeană, adică "Mictlan", sălașul muritorilor dispăruți unde erau aceștia trimiși după moarte. În calendarul de 20 de zile din America Centrală, semnul celei de-a șaptea zile, apa (în limba aztecă "At", în limba mayașă, "Muluc") era asociat cu ploi excesive; era considerat ca un semn de nenoroc, ce prezicea boli, febră. Era descris ca un curant de apă albăstrui, bifurcat, acoperit de valuri. A fost parte a hieroglifei mexicane pentru "război", "atl-tiachinoui", adică apă/foc, conflictul dintre cele două elemente fiind esența acestei dualități. 

Obiceiul de a se aruncă monede în fântâni pare să fie un vestigiu al sacrificiilor simbolice făcute pentru zeitățile apei înzestrate cu abilitatea de a îndeplini dorințe. Nimfele erau respectate în aceste contexte ca personificări ale efectelor pe care cei credincioși sperau să le obțină din ape. 

Norii: Simbol și semnificație

În multe culturi, un respect deosebit era acordat apei care venea la suprafață direct din adâncurile pământului, aceasta fiind văzută ca un dar al zeilor subterani, mai ales când era fierbinte ori avea proprietăți curative speciale datorită conținutului său de minerale. O serie de temple din peșteri au fost găsite în apropierea unor astfel de izvoare, ce au continuat să fie respectate în antichitatea clasică. Izvoarele fierbinți au avut o importanță particulară în regiunile celtice, unde apa era prețuită ca o parte a bogățiilor Pământului Mamă. 

Credința că apa consacrată ritual poate oferi binecuvântari divine, o credință ce unifică proprietățile purificatoare și fertilizatoare ale apei în ritualuri religioase nu este limitată la catolicism. Este aflată în religii din afara Europei, precum în Parseism. În Indonezia, dansatorii intrați în transă sunt stropiți cu apă consacrată pentru a fi aduși înapoi la realitate. 

Apa era gândită ca a avea un efect purificator și în cultul lui Isis din antichitatea târzie. 

În lumea creștină, apa botezului este crezută a spăla, îndepărta toate vinele moștenite de la înaintașii unei persoane, aceasta fiind astfel "renăscută". În Mexicul antic, un ritual similar era conectat cu spălarea nou născuților; moașa se ruga ca apa să poată îndepărta orice rău provenit de la părinții săi agățându-se de un copil. 

Au existat băi rituale, precum evreiasca "mikvah" în multe vechi civilizații, nu numai pentru igienă, ci și cu funcții simbolice. Cele mai notabile includ iazuri artificiale de îmbăiere aflate în ruinile preariene din Mohenjo-Daru, baia hindusă de pe Gange, "iazul de lustrație" din Knossos (Creta), băile de purificare dinaintea misterelor eleusine, și practici simbolice în culturi grecești din antichitatea târzie. Existau băi de purificare simbolice și în străvechiul Mexic: regele-preot din orașul sfânt Tollan performa abluțiuni la miezul nopții, iar orașul Tenochtitian avea trei băi sacre. La festivalul lui Xochiquetzal întreaga populație se îmbăia dimineață devreme; cine nu făcea asta urma să aibă boli venerice și infecții ale pielii!

Spălări rituale sunt parte a regulilor islamice, în zone în care apa nu este disponibilă (de exemplu, în deșert, unde nisipul poate fi un subtitut pentru spălare) și aceasta este considerată a fi o sursă a vieții umane (copiii venind din iazuri sau fântâni în lumea celor în viață) și una care menține viața oamenilor. 

Trebuie să fie menționate și ritualuri semnificative din antichitatea europeană. Se credea că apa mișcătoare, în special cea a mării, putea "spăla" toate incantațiile rele. Cei care făceau apel la zei subterani foloseau apă din izvoare, iar cei care-și îndreptau rugăciunile spre zei cerești utilizau apa de ploaie. 

Roua de dimineață, conform lui Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) era "un adevărat leac, un dar din ceruri, pentru ochi, ulcere și intestine". Anticii aveau credința că roua provenea din razele lunii sau din locuința zeiței zorilor, Eos. În tradiția iudeo-creștină, roua simbolizează răsplățile Lui Dumnezeu venind din rai. În alchimie, de asemeni, această "ros coelestis" era adunată în pânze conform lucrării "Mutus Liber" (1677). Aceasta poate fi o referință învăluită, însemnând literal nu "rouă", ci elementul volatil mercur. 

În teorii simbolice ale psihologiei analitice, apa, un element care este esențial pentru viață dar care nu are valoare nutriționala, este considerată de o mare importanță, reprezentând sursa vieții umane . Apa este simbolul fundamental al energiei subconștientului, o energie ce poate fi periculoasă când iese din matca limitelor sale potrivite. Totuși, apa este o imagine favorabilă, sănătoasă, când rămâne în îngrădirile sale (iaz, râu, chiar și mare) și, de aceea, în numeroase basme a fost numită pe drept "apa vieții". 

Fântâna: Simbol și semnificație