Cocoșul: Simbol și semnificație (II)

 Cocoșul (în limba latină, "gallus") a fost cunoscut în antichitatea europeană ca un animal al soarelui, strigând pentru a anunța zorii, alungând demonii nocturni sau (îndeosebi cocoșul negru) ca o pasăre magică și de sacrificiu pentru puterile subpământene.

Simbolismul pozitiv al acestuia a prelevat, oricum, și imaginea cocoșului, al cărui "cucurigu" era crezut ca a apăra chiar și față de leu și vasilisc, a apărut pe pietre ale amuletelor, pe scuturi și morminte.

Se spunea, de asemeni, despre creasta cocoșului că proteja față de coșmaruri. Fuduliile sale erau considerate un afrodisiac, capabile de a face o femeie să dea naștere unor copii masculini; similar, există credința că ușurau chinurile femeilor la naștere.                                             

În multe culturi, creasta să roșie și penele sale strălucitoare l-au făcut un simbol al soarelui și focului.

La începuturile secolului al XIX-lea, cocoșîi au apărut pe turnurile bisericilor ca vestitori ai diminețîi și pentru a aduce enoriașii la slujba de dimineață. 

Instinctul de a-și apăra teritoriul și voința nestăvilită de a se împerechea l-au transformat într-un simbol evident al masculinității. Creștinii îl văd, însă, ca un simbol al lui Hristos, aducătorul unor noi zori ai credinței. 

Sfântul Grigore a propus cocoșul ca un model pentru cler: el își lovește abdomenul (face penitență) înainte de a-și deschide ciocul pentru a striga. "Cele trei strigăte ale cocoșului, portretizate pe sarcofage creștine timpurii (cu referință la cele trei negări ale lui Hristos de către Toma înainte de cântatul cocoșului (Matei 26:33-35)) au fost un avertisment față de aroganță.

Imaginea păsării ca un gardian vigilent l-a făcut unul dintre atributele timpurii ale divinităților (Atena, Demetra), la fel ca și impulsul său de nestăvilit de a se bate (Marte), abilitățile sale de "vindecător" (Asclepius) și vestirea de către el a soarelui (Apollo).

În antichitatea târzie, Abraxis, o divinitate gândită ca a guverna toate zilele anului, era în fățișat cu un cap de cocoș și având șerpi în loc de picioare. 

În mitologia nordică, cocoșul "Creasta de aur" păzește podul curcubeului ducând către sălașul zeilor. 

În Asia estică, pasărea are o tradiție simbolică similară. Cel de-al zecelea semn al zodiacului chinezesc, cocoșul nu era mâncat. Culoarea roșcată a acestuia îl proteja împotriva focului; cea albă îi izgonea dușmanii. Cocoșul nu era considerat numai viteaz, ci și bun la inimă (chemând găinile să îi împărtășească hrana) și de încredere (cu anunțul său al trezirii, care, în Japonia, este adresat zeiței soarelui). 

Într-o legendă hindusă, "regele cocoș" stă pe ramurile unui copac din ținutul Jambudvipa: cântecul său zilnic este un semnal pentru toți cocoșîi din lume să i se alăture. 

În simbolismul omonimic chinezesc, cocoșul (kungchi) cu a sa coroana (ming) reprezintă "kungming", meritul și faima. Slujbașilor civili (kuan) li se dădea un cocoș cu o creastă mare sau"kuan". Un cocoș înconjurat de pui simboliza tatăl crescându-și copiii.

Luptele dintre cocoși, deși scoase în afara legii, sunt încă o populară și brutală atracție în pariuri, în ciuda semnificației lor mitice. În numeroase tradiții, soarele este ocupat de un cocoș de foc. 

În Europa medievală, cocoșul a preluat o asociere negativă (asemeni țapului) ca întruchipare a desfrânării și beligeranței. În același timp, s-a aflat în emblemă Galiei (Franței) și sfântului Gall. Totodată, sfântul Vitus a fost portretizat cu un cocoș (cocoțat pe o carte). Din cauza rolului său de "alarmă" a diminețîi a împodobit ceasuri splendide. 

Hohberg a scris următoarele versuri edificatoare: "Când vigilentul cocoș strigă, toți se trezesc. / Tovarășii săi i se alătură cu vocile lor, unul câte unul.../ Așadar, nu-ți lăsa glasul să șovăie, niciodată să tremure, / Ci alătură-te cu putere ori de câte ori este cântată lauda lui Dumnezeu".  

Cocoșul: Simbol și semnificație (I)