8 ianuarie: Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul

 Pe 8 ianuarie, în calendarul bisericii ortodoxe, este celebrat Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul (al cărui nume se trage de la mănăstirea Hozeva). A fost unul dintre supraviețuitorii teribilei cuceriri de către persani a Țării Sfinte la începutul secolului al VII-lea. 

Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul s-a născut în Cipru, având părinți cu o avere modestă, și a fost crescut în toate formele de puritate și respect. Un frate mai vârstnic al său, Heraclid, a devenit călugăr la lavra din Calamon și a plecat într-un pelerinaj în Țara Sfântă, iar Sfântul Gheorghe a năzuit să i se alăture. Dar, când i-au murit părinții, unul dintre unchii săi a plănuit să-l căsătorească pe tânărul Gheorghe cu fiica lui. Acesta a căutat refugiu într-o mănăstire în care un alt unchi al său era abate însă, când a fost găsit acolo, a fugit spre Țara Sfântă.                                                     

Deoarece era încă prea tânăr pentru a fi călugăr la lavra din Calamon, Heraclid l-a încredințat abatelui mănăstirii Maicii Domnului din Hozeva, care a observat fervoarea și pietatea monahală a tânărului și l-a tonsurat drept călugăr. Imensa sa pietate a devenit rapid cunoscută într-un mod extraordinar. Sfântul Gheorghe a fost pus în subordinea unui aspru bătrân călugăr mesopotomian ca ajutor de grădinar. Când acest călugăr și-a lovit ucenicul pentru o presupusă greșeală, mâna acestuia s-a uscat, dar a fost apoi vindecată prin rugăciunile tânărului.

Așa cum se întâmplă frecvent, veștile despre minune au circulat repede și Sfântul Gheorghe s-a trezit în centrul unei atenții nedorite. Mai curând decât să înghită momeala unei glorii vane, a plecat în secret din Hozeva și s-a alăturat fratelui său la Calamon. A rămas acolo până când Heraclid a murit, la vârsta de 70 de ani. Rămas singur în chilie, Sfântul Gheorghe a plâns moartea fratelui sau, dar și-a continuat traiul de austeritate cu curaj și a fost iubit de toți. Însă, când abatele și-a dat și el duhul, călugării au început să se certe despre cine îi va fi succesor, iar Sfântului Gheorghe i s-a spus într-o viziune să se întoarcă la mănăstirea de căință a sa, Hozeva. 

Acolo, i s-a dat o chilie de către Sfântul Leontie, ce-și câștiga virtutea prin acte de milostenie. Sfântul Gheorghe a urmat obiceiul de a merge la biserică în fiecare seară de sâmbătă pentru veghe și liturghie, și la trapeză duminica. 

O poveste interesantă despre Sfântul Gheorghe provine de la Antonie Hozevitul. Cândva, către finalul perioadei de ucenicie, doi aspiranți la viața monahală au fost avertizați că drumul către Raitu era plin de tâlhari saraceeni și au fost sfătuiți să meargă la Hozeva, unde egumenul Dorotei i-a primit și i-a tonsurat la termenul potrivit. Dar, unul din ei, ducându-se cu egumenul spre Orașul Sfânt, s-a rătăcit și a ajuns la Raitu. Tovarășul lui, Antonie, foarte îngrijorat, a vrut să-l urmeze într-acolo. Dorotei, eșuând să-l descurajeze să facă asta, a apelat la Sfântul Gheorghe, care s-a dovedit a fi mai convingător și, de atunci, Antonie a devenit ucenicul și companionul său constant. Lui îi datorăm poveste vieții sfântului, scrisă 20 de ani mai târziu, când Modestus era patriarh (631).

La un moment dat, s-a auzit la mănăstire despre incursiunea persanilor în Țara Sfânta și capturarea de către ei a Damascului. Pătruns întru totul de dragoste spirituală întru îndeplinirea voinței divine, Sfântul Gheorghe s-a rugat cu nesfârșite lacrimi în ochi bunului Dumnezeu să-și facă milă de poporul Lui și să-l elibereze de saraceeni. Drept răspuns, i s-a zis "să se ducă la Ierihon și să vadă lucrările oamenilor". Îngrozit de această experiență, el a plâns și s-a lamentat de ireverența și persivitatea oamenlor sau, mai curând, de ignoranța lor, și s-a rugat lui Dumnezeu cu aceste vorbe cutremurătoare: "Stăpâne, Dumnezeule și Domnule care vrei ca toți să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului, ridică-ți toiagul și pedepsește acești oameni, pentru că ei nu au mers potrivit cunoașterii". Apoi, având viziunea cu toiagul extinzându-se din Orașul Sfânt către Bosra, în Siria, sfântul a știut că ceea pentru ce se rugase va fi îndeplinit, și a plâns pentru oamenii din Țara Sfântă. 

Când persanii au atacat Ierusalimul, eliberând "toți inamicii ordinii romane... și au cutreierat în țară în căutare de jafuri", abații din mănăstirile Sabas și Hozeva și-au luat cea mai mare parte a călugărilor în Arabia. Sfântul Gheorghe a refuzat să meargă cu ei, a insistat să rămână zicând, "Deși Domnul poate că  ne pedepsește pentru păcatele noastre ca Tatăl milostivul și iubitorul, El nu va părăsi Orașul Său sfânt, ci ochii Lui vor privi iarăși și iarăși peste acest pământ ca Țară a Făgăduinței până la sfârșitul lumii, conform făgăduinței Lui". 

În cele din urmă, Sfântul Gheorghe a fost convins să-și părăsească chilia și să se ascundă. În acea vreme, Antonie a stat cu el și a fost pios, "protejat de rugăciunile bătrânului fiindcă s-a supus cuvântului său". Când, până la urmă, a fost aflat de o bandă de saraceeni, "ceva din puterea sa i-a făcut să-i dea drumul. Cu vorbele lui Antonie, "când l-au văzut pe sărmanul Sfânt Gheorghe, foarte slab, venerabil, ei i-au respectat starea; fiind inspirați de Dumnezeu, ei i-au dat un coș cu pâine și un vas cu apă, și l-au slobozit, zicându-i, "Mergi oriunde vrei că să te salvezi". 

Astfel, noaptea a mers la Iordan, unde a rămas până când armata persană a trecut Ierihonul, în drumul său spre Damasc, cu prizonieri din Ierusalim. Stând o perioada în Orașul Sfânt, pe când ucenicul său era cu abatele și alți frați la Ierihon, Sfântul Gheorghe s-a întors la Hozeva cu restul părinților și chiar a revenit caenobium, dar nu și la chillile exterioare. La Hozeva, sfântul le-a dat zilnc învățătură fraților și a înfăptuit un mare număr de minuni. 

Credinciosul ucenic și hagiograf Antonie ne-a transmis o istorie a orelor lui finale. El a scris, "În decursul serii, când cel binecuvântat se odihnea, astfel încât să arate încrederea cu care fusese inspirat de Dumnezeu, prin gospodărirea Domnului, au sosit o mulțime de străini". Se pare că Antonie, ca pivnicer al mănăstirii, a fost ocupat cu oaspeții chiar când încerca, cu disperare, să fie împreună cu bătrânul muribund. Dar, în cele din urmă, ne-a spus el, Sfântul Gheorghe a simțit îngrijorarea lui și i-a trimis mesajul, "Să nu-ți pară rău sau să nu te agiți copilul meu, ci încheie-ți slujirea și voi aștepta până ce vii". 

Când Antonie și-a încheiat îndatoririle, a plâns, dar Sfântul Gheorghe l-a îmbrățișat, l-a sărutat și, întorcându-se către răsărit, a spus de trei ori, "Ieși afară suflet al meu, acum întru Hristos vino afară". Și, cu aceste cuvinte, și-a predat sufletul Domnului, cu ajutorul căruia se străduise și își împlinise o viață demnă de laudă și mai presus de orice reproș. La final, Antonie a concluzionat, "După ce l-au îngrijit cu psalmi, imnuri și ode spirituale, l-au așezat în mormântul Sfântului Tată. Acum se află printre corurile de sfinți și mijlocește cu ei pentru noi și întreaga lume". 

7 ianuarie: Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul