9 martie: Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia

 În anul 313, Sfântul Constantin cel Mare a emis un edict garantând libertatea religioasă a creștinilor și recunoscând oficial creștinismul ca egal cu păgânismul din punct de vedere legal. Însă, Licinus, împreună cu care împărțea puterea, era păgân și a decis să calce în picioare creștinii din partea sa a imperiului. Pe când își pregătea armata să lupte împotriva lui Constantin, a hotărât să elimine creștinii din oastea sa, temându-se de o revoltă. 

Unul dintre comandanții militari din acea vreme, din orașul armean Sevastia, era Agricola, un zelos adept al idolatriei. Sub comanda lui era o companie formată din 40 de capadocieni, soldați viteji care se afirmaseră în multe bătălii. Când acești ostași creștini au refuzat să ofere sacrificii zeilor păgâni, Agricola i-a aruncat în închisoare. Acolo, focalizați asupra rugăciunilor și psalmodierii, într-o noapte, au auzit un glas spunându-le, "Perseverați până la sfârșit și, apoi, veți fi mântuiți". 

În dimineața următoare, soldații au fost aduși înaintea lui Agricola. De această dată, păgânul a încercat să-i flateze. A început să le laude valoarea, tinerețea și puterea, i-a îmboldit să renunțe la Hristos și, astfel, să câștige reputație și favoare de la împăratul lor.                                                   

Șapte zile mai târziu, a sosit la Sevastia renumitul judecător Licius, care a chemat ostașii la judecată. Sfinții au răspuns cu fermitate, "Nu ne lua numai însemnele militare, ci și viețile, fiindcă nimic nu este mai prețios pentru noi decât Domnul Hristos. Licius a ordonat, apoi, servitorilor săi să-i lovească cu pietre pe sfinții mucenici. Însă, pietrele nu i-au atins, și s-au întors pentru a-i lovi pe cei care le aruncaseră. O piatră azvârlită de Licius l-a lovit în față pe Agricola, sfărmându-i dinții. Schingiuitorii și-au dat seama că sfinții erau apărați de o putere invizibilă. În temniță, ostașii au petrecut noaptea în rugăciune și au auzit iarăși glasul Domnului, alinându-i, "Eu sunt Învierea şi Viaţa . Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi" (Ioan 11:25). "Fiți  bravi și nu vă temeți, căci veți obține coroane nepieritoare". 

În ziua următoare, judecătorul a repetat interogatoriul în fața schingiuitorilor, însă sfinții au rămas de neclintit. 

Era iarnă și era un ger cumplit. Sfinții soldați au fost înșiruiți și aruncați într-un lac din apropierea orașului, și au fost desemnați gardieni pentru a-i împiedica să iasă din apă. Pentru a frânge voința mucenicilor, pe mal a fost amplasată o baie cu apă caldă. În prima ora a nopții, când temperatura scăzută a devenit de nesuportat, unul dintre ostași a alergat către baie dar, de îndată ce i-a pășit pragul, s-a prăbușit mort la pământ. 

În cursul celei de-a treia ore a nopții, Domnul a trimis ajutor mucenicilor. Dintr-o dată, s-a făcut lumină, gheața s-a topit și apa din lac s-a încălzit. Toți gardienii erau adormiți, cu excepția lui Aglaie, care a continuat să vegheze. Uitându-se la lac, a zărit că o coroană strălucitoare a apărut pe capul fiecăruia mucenic. Aglaie a numărat 39 de coroane, și și-a dat seama că soldatul care fugise își pierduse coroana. 

Aglaie i-a trezit apoi pe ceilalți paznici, și-a dat jos uniforma și le-a zis, "Și eu sunt creștin", și s-a alăturat mucenicilor. Stand în apă, el s-a rugat Domnului Dumnezeu, "Cred în Tine, în Cel în care cred acești soldați. Adaugă-mă la numărul lor și fă-mă vrednic să sufăr cu servitorii Tăi". După aceea, cea de-a patruzecea coroană a apărut peste capul său. 

Dimineața, schingiuitorii au văzut, surprinși, că mucenicii erau încă în viață și că gardianul Aglaie îl slăvea pe Dumnezeu împreună cu ei. Au scos ostașii din apă și le-au rupt picioarele. În decursul acestei execuții, mama celui mai tânăr soldat, Meliton, și-a încurajat fiul să persevereze până la moarte. 

Trupurile mucenicilor au fost puse într-o căruță căreia i s-a dat foc. Tânărul Meliton respira încă, și a fost lăsat pe pământ. Mama lui i-a luat corpul și l-a dus pe umerii ei în spatele căruței. Când Meliton și-a dat ultima suflare, mama sa l-a așezat la un loc cu corpurile tovarășilor săi. Trupurile sfinților au fost aruncate în foc, iar oasele lor carbonizate au fost azvarlite în apă, astfel încât să nu poată fi recuperate de creștini. 

Trei zile mai târziu, mucenicii i-au apărut în vis Sfântului Petru, episcop al Sevastiei, și i-au poruncit să îngroape rămășițele lor. Episcopul, laolaltă alți creștini, a strâns moaștele mucenicilor și le-a înmormântat cu onoruri. 

Numele celor 40 de mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton și Aglaie.

8 martie: Sfântul Ierarh Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei