Înotul: Istorie, evoluție și stiluri

 Înotul este o activitate recreativa și un sport, constând din propulsarea corpului prin apă prin combinarea mișcărilor brațelor și picioarele, și prin plutirea naturală a corpului. Înotul este un exercițiu dezvoltator al trupului și este folosit, în particular, în terapie și ca exercițiu pentru persoane cu handicap fizic. Totodată, este învățat în scopul salvării de vieți. Mai mult decât atât, este practicat ca sport competitiv și are una din cele mai mari audiențe la Jocurile Olimpice. 

Istoria înotului

Dovezi arhelogice arată că înotul a fost practicat încă din anii 2.500 î.Hr. în Egipt și, apoi, în civilizația asiriană, cea grecească și cea romană. În Grecia și Roma, înotul a fost parte a pregătirii de război și a fost, împreună cu alfabetul, și parte a educației elementare pentru băieți. În Asia de Est, înotul datează cel puțin din secolul întâi î.Hr., existând unele dovezi ale concursurilor de natație în Japonia. În secolul al XVII-lea, un edict imperial a făcut inițierea în înot obligatorie în școlile japoneze. Evenimente de natație au avut loc în secolul al XIX-lea, înainte ca Japonia să se deschidă către lumea occidentală. Printre insularii neinițiați încă în scris din Pacific, înotul era, evident, învățat de copii cam în timpul când începeau să mergă, sau chiar mai înainte. Grecii antici aveau concursuri ocazionale de natație, și un boxer renumit înota ca parte a antrenamentului său. Romanii au construit bazine de înot, cu totul diferite de băile lor. În secolul întâi î.Hr., s-a spus că romanul Gaius Maecenas ar fi clădit primul bazin încălzit pentru înot.      

                                                         

Nepracticarea înotului în Europa în decursul Evului Mediu este explicată de unii prin credința că acesta răspândea infecții și provoca epidemii. Există unele mărturii despre înot la stațiuni de pe malul mării în Marea Britanie, în secolul al XVII-lea, în asociere cu terapia cu apă. Totuși, abia în secolul al XIX-lea, a început ca înotul să devină popular ca activitate recreativă și sport. Când, în 1837, a fost formată prima organizație de înot, în Londra existau șase bazine pentru natație. Cel dintâi campionat de înot a constat dintr- competiție de 400 de metri, ce a avut loc în Australia, în 1846 și, după aceea, anual. Cluburile de înot metropolitane, organizație fondată în 1869, a devenit, în cele din urmă, Asociația de înot amator. Federații naționale de înot au fost formate în mai multe țări europene din 1882 până în 1889. În SUA, înotul a fost organizat național ca sport de Uniunea Atletică a Americii în anul 1888. Federația Internațională de Natație pentru Amatori (The Federation Internationale de Natation Amateur), sau FINA, din 2023 numită "World Aquatics" (Acvatica Mondială), a fost înființată în anul 1909. 

Înotul competitiv

În plan internațional, înotul competitiv a ieșit în evidență odată cu includerea sa în Jocurile Olimpice moderne, de la începuturile lor, în anul 1896. Evenimente olimpice au fost originar numai pentru bărbați, cele pentru femei fiind adăugate în 1912. Înainte de formarea FINA, Jocurile includeau unele evenimente neobișnuite. În 1900, de exemplu, când Jocurile Olimpice au avut loc pe râul Sena, o cursă cu obstacole de 200 de metri implica cățărarea pe un stâlp. Astfel de ciudățenii au dispărut după de FINA a preluat conducerea. Conform regulilor FINA, atât pentru Olimpiadă, cât și pentru competii mondiale, concursurile au devenit crescând pe distanțe măsurate în metri și, în 1969, recordurile mondiale pentru competiții în yards au fost anulate. Tipurile de înot permise au fost reduse la stilul liber (freestyle, sau craul/crawl), spate (backstroke), bras (breaststroke) și fluture / delfin (butterfly). Mai multe țări au dominat în diverse Jocuri Olimpice și competițiile mondiale, inclusiv Ungaria, Danemarca, Australia, Germania, Franța, Marea Britanie, Canada, Japonia și SUA. 

Instruirea și antrenamentul

Cele mai timpurii programe de instruire în înot s-au desfășurat în secolul al XIX-lea, în Anglia, atât pentru sport, cât și pentru salvarea de vieți. Aceste programe au fost preluate în restul Europei. În SUA, instruirea în natație pentru salvarea de vieți a început sub auspiciile Crucii Roșii Americane, în 1916. Munca de instruire a fost asumată de ramuri variate ale forțelor armate, atât în primul, cât și în al doilea război mondial, și a avut un rol major în promovarea înotului. Cursuri create de organizații comunitare și școli, extinzându-se până la copii foarte mici, au devenit obișnuite. 

Remediile pentru cârcei în superstițiile lumii

Practica timpurie de a se înota ca simplu exercițiu fizic a fost înlocuită de antrenamente la finele anilor 1950. Antrenamentele cu intervale constau din înotul pe aceeași distanță cu perioade de odihnă controlate. În intervalele lente de antrenament, utilizate în primul rând pentru creșterea rezistenței, perioada de odihnă este întotdeauna mai scurtă decât timpul necesar pentru parcurgerea unei distanțe prescrise. Antrenamentul pentru în interval rapid, folosit în principal pentru dezvoltarea vitezei, permite perioade îndeajuns de lungi pentru a se realiza recuperarea completă a pulsului și respirației. 

Accentuarea mărită a competițiilor internaționale a condus la creșterea disponibilității bazinelor de 50 de metri (olimpice). Alte lucruri auxiliare au îmbunătățit atât antrenamentul, cât și performanța, incluzând jgheaburi de eliminare a valurilor pentru bazine, marcatoare ale culoarelor / benzilor de concurs care, de asemeni,  reduc turbulența apei, camere pentru filmări sub apă a înotului, ceasuri mari vizibile pentru înotători, și dispozitive operate electric pentru atingere și cronometrare. 

Din 1972, toate recordurile mondiale au fost înregistrate în sutimi de secundă. Avansurile din tehnologia costumelor de înot au ajuns la vârf la Jocurile Olimpice din Beijing din 2008, când înotătorii (purtând costume high-tech, care măreau flotabilitatea și scădeau rezistență față de apă) au dus la doborârea a 25 de recorduri mondiale. După un alt șir de depășiri ale recordurilor, la Campionatul Mondial din 2009, FINA a interzis astfel de costume, din cauza faptului că acestea ar fi putut îmbunătăți adevăratele abilități ale unor competitori. 

Stiluri de înot 

Stilul sidestroke (câineasca)

Cele mai timpurii stiluri de înot folosite au fost cel lateral (Sidestroke, numit la noi, câineasca) și bras (breaststroke). Stilul lateral a fost la origine folosit cu ambele brațe cufundate în apă. Practica a fost modificată la finele secolului al XIX-lea prin aducerea mai întâi a unui braț deasupra apei și, apoi, a celuilalt, alternativ. "Câineasca" a fost înlocuită în înotul competitiv cu craul (crawl), dar este încă utilizată la salvarea de vieți și în înotul recreațional. 

Stilul bras (breaststroke)

Brasul este crezut a fi unul dintre cele mai vechi stiluri de înot, fiind folosit, în mare măsură, în salvarea de vieți și în înotul recreativ, precum și în cel competitiv. Stilul este, în special, eficient, în ape cu densitate crescuaă, cum ar fi apa de mare. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, brasul a fost descris constând dintr-o tragere largă a brațelor în apă, cu o acțiune simetrică, simuland mișcarea în apă a unei broaște, de aici venind și termenul, în limba engleză, de "frog kick" (adică, "lovitură sau mișcare de broască"). Stilul este format stând cu fața în apă (până deasupra sprâncenelor) și cu brațele rămânând sub apă. Brasul timpuriu cuprindea o alunecare momentană după mișcarea de "frog kick". Mai târziu, brasul competitiv a eliminat această "alunecare". În vechiul bras, respirația se făcea la începutul unei trageri a brațelor însă, apoi, inspirația a început să se producă după tragerea brațelor. 

Stilul spate (backstroke)

Stilul spate a început să se dezvolte la începutul secolului XX. În acesta, poziția corpului înotătorului este culcată pe spate, trupul trebuind să fie ținut cât este posibil întins și într-o poziție aerodinamică. Brațele ajung alternativ deasupra capului și intră alternativ în apă direct aliniate cu umerii, palmele fiind deschise spre exterior, cu degetul mic intrând primul în apă. Brațele sunt trase înapoi, prin apă, către coapse. Există o ușoară rotire a corpului în plan orizontal. Stilul spate este folosit în înotul competitiv, ca și alte stiluri, dar, de asemeni, este utilizat în înotul recreativ, cu o mișcare minimă a brațelor și numai puține trageri ale brațelor pentru a se menține mișcarea înainte. 

Stilul fluture / delfin (butterfly stroke)

Stilul fluture, folosit numai în competiții, diferă de bras prin mișcarea brațelor. La fluture, brațele sunt aduse deasupra apei, înainte. Acest stil  a fost adus în atenția oficialilor SUA în 1933, în timpul unui concurs în care a fost folosit de Henry Myers. El a insistat că acest stil se conformează regulilor pentru bras, așa cum era definit brasul. După o perioadă de controverse, fluturele a fost recunoscut ca un stil competitiv în anul 1953. Mișcarea de broască, folosită anterior, a fost abandonată pentru una de "mișcare de pește" (delfin), depinzând numai de mișcare în sus și în jos a labelor picioarelor. Mai târziu, inotatorii au folosit două mișcări de delfin pentru o singură tragere a brațelor. Respirația este făcută în concursuri prin ridicarea la a doua sau a treia mișcare a brațelor prin apă. 

Stilul liber / craul (freestyle)

Liberul sau craulul a devenit cel mai rapid din toate tipurile de înot. Este, totodată, cea mai unanimă alegere de înot pentru distanțe considerabile de parcurs. A fost utilizat în Pacific spre sfârșitul secolului al XIX-lea, și a fost preluat de înotătorul Henry Wickham prin 1893. Frații Syd și Charles Cavill, din Australia, au popularizat acest stil în Europa, în 1902, și în  America, în 1903. Craulul este semeni vechiului "sidestroke" prin acțiunea brațelor, dar are și o mișcare sus-jos a labelor picioarelor performată, la început, de câte ori pentru fiecare acțiune alternativă a brațelor. În stilul liber, corpul este amplasat întins cu abdomenul în jos pe suprafața apei, cu labele picioarelor menținute ușor sub apă. Brațele se mișcă unul după celălalt, sincronizându-se astfel încât unul să tragă înainte trupul imediat după ce celălalt și-a terminat această acțiune, făcând în acest fel propulsarea continuă. Respirația este făcută prin întoarcerea capului în lateral în timpul recuperării brațului din acea latură. Începând cu 1896, stilul liber a fost utilizat în mai multe concursuri decât alte stiluri. 

În competiții sunt curse de liber la distanțele de 50, 100, 200, 400, 800 și 1500 de metri. Spatele, brasul și fluturele se desfășoară în concursuri de 100 și 200 de metri. 

Apa din vise | Interpretarea și semnificația viselor