Biografia lui Luigi Pirandello | Viața și opera

 Luigi Pirandello (născut pe 28 iunie 1867, la Agrigento, Sicilia, Italia, decedat pe 10 decembrie 1936, la Roma), a fost un dramaturg, romancier și scriitor de proză scurtă italian, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1934. 

Prin invenția sa a "teatrului din interiorului teatrului", în piesa sa "Șase personaje în căutarea unui autor" (1921), a devenit un inovator important în dramaturgia modernă. 

Pirandello: Viața și opera timpurie

Luigi Pirandello a fost fiul unui negustor de sulf care voia ca acesta să se ocupe de comerț. Pirandello, totuși, nu a fost interesat de afaceri, și a vrut să studieze. A mers mai întâi la Palermo, capitala Siciliei, și, în 1887, s-a dus la Universitatea din Roma. După o ceartă cu profesorul de clasicism de acolo, în 1888, s-a dus la Universitatea din Bonn, Germania, unde, în anul 1891, a obținut doctoratul său în filologie, cu o teză despre dialectul din Agrigento. 

                                                

În anul 1894, tatăl său i-a aranjat căsătoria cu Antonietta Portulano, fiica unui asociat de afaceri, un bogat comerciant de sulf. Acest mariaj i-a dat independența financiară, permițându-i să trăiască în Roma și să scrie. Își publicase deja un volum timpuriu de versuri, "Mal giocondo" / "Veselul întristat" (1889), care plătise un tribut orientărilor poetice înființate de Giosue Carducci. Acesta a fost urmat de alte volume de poezie, incluzând "Pasqua di Gea" (1891), dedicat lui Jenny Schule- Lander (iubita pe care o lăsase în urmă la Bonn) și o traducere a operei lui Goethe, "Elegii romane" (1896). Însă, primele sale opere semnificative au fost povestiri scurte, pe care, inițial, le-a publicat în periodice, fără vreo plată. 

În anul 1903, o alunecare de teren a închis mina de sulf în care era investit capitalul soției sale și tatălui său. Dintr-o dată sărac, Pirandello a fost forțat să-și câștige existența nu numai prin scris, ci și predând limba italiană la un colegiu din Roma. Ca un alt rezultat al dezastrului financiar, soția lui a dezvoltat o manie a persecuției, care s-a manifestat printr-o gelozie frenetică față de soțul ei. Chinul lui s-a sfârșit numai odată cu internarea ei, în anul 1919 (aceasta a murit în 1959). Această experiență amară a determinat, în cele din urmă, tema celor mai caracteristici opere ale sale, deja perceptibilă în povestirile sale scurte timpurii despre explorarea unei lumi închise strâns cu personalități umane mereu schimbătoare. 

Pirandello: Opera din maturitate

Stilul narativ inițial al lui Pirandello a provenit din "verismo" ("realismul") a doi romancieri italieni de la finele secolului al XIX-lea, Luigi Capuano și Giovanni Vergă. Titlurile cărților timpurii de proză scurtă ale lui Pirandello ("Amori senza amore" / "Iubește fără dragoste") (1894) și "Beffe dellamorte e della vita" / "Glumele morții și ale vieții" (1902), sugerează natura deformată a realismului său, care este văzută și în primele lui romane, "L'esclusa" ("Exclusă") și "Il fu Mattia Pascal" ("Răposatul Mattia Pascal") (1904). Deși tema nu este tipic "pirnadeliană", de vreme ce obstacolele cu care se confruntă eroul rezultă din circumstanțe exterioare, arată deja observația psihologică atentă care a fost, mai târziu, redirecționată către explorarea subconștientului personajelor sale. 

Înțelegerea de către Pirandello a psihologiei s-a intensificat prin citirea unor lucrări precum "Dedublarea personalității și inconștientul" a psihologului experementialist francez  Alfred Binet. Urme ale influenței acestuia pot fi văzute în lungul său eseu "Despre umor" (1908), în care examinează principiile artei. Ceea ce este comun ambelor cărți este teoria personalității subconștiente, care postulează că ceea ce cunoaște o persoană sau ce crede că ar cunoaște, este cea mai mică parte a ceea ce este aceasta. Pirandello a început să-și focalizeze scrierea pe teme din psihologie chiar înainte de a ști opera lui Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei. Temele psihologice folosite de el și-au găsit cea mai completă exprimare în volumele sale de povestiri scurte "Capcana" (1915) și "Și mâine, luni... "(1917), și în povestiri individuale ca "O voce", "Scuze că trăiesc așa", și "Cu alți ochi". 

Între timp a scris alte romane, notabil "Bătrânii și tinerii" (1913) și "Unul, nici unul și o sută de mii" (1925-1926). Primul, un roman istoric reflectând Sicilia de la finele secolului al IXI-lea și amărăciunea generată din cauza pierderii idealurilor "Risorgimento" (mișcarea care a condus la unificarea Italiei), este marcat de tendința lui Pirandello de a "descompune" mai degrabă decât a "compune", astfel încât episoade individuale se regăsesc separat, ceea ce văduvește opera ca un întreg. "Unul, nici unul și o sută de mii" este, totuși, cel mai original tip de roman al sau. Este o descriere suprarealistă a consecințelor descoperirii de către eroul său a faptului că soția lui (și alții) îl văd destul de diferit de felul în care se consideră el însuși. Explorarea sa a realității personalității este caracteristică pieselor lui de teatru. 

Pirandello a scris peste 50 de piese de teatru. Prima oară s-a îndreptat spre teatru în anul 1898, cu "Epilogul", dar incidente care i-au împiedicat punerea în scenă până în 1910 (când piesa a fost reintitulată "La morse", l-au ținut deoparte de a scrie dramaturgie până la succesul piesei "Așa e (dacă vi se pare)" din 1917. Această amânare s-ar putea să fi fost oportună pentru dezvoltarea puterilor sale dramaturgice. "Epilogul" nu diferă prea mult de alte piese din perioada sa, dar "Așa e (dacă vi se pare)" a început seria de opere dramatice care l-au făcut cu adevărat vestit în lume. Teatrul său poate fi tradus ca "Este drept că ești așa (dacă tu crezi că ești așa)'". O demonstrație, în termeni dramatici, a relativității adevărului și o respingere a ideii că orice realitate obiectivă nu înfrânge viziunea individuală, lucrarea anticipează două mari piese ale lui Pirandello, "Șase personaje în căutarea unui autor" (1921) și "Henric al IV-lea" (1922). 

"Șase personaje în căutarea unui autor" este cea mai fascinantă prezentare a contrastului tipic pirandelian între artă, care este neschimbătoare, și viața care are un flux inconstant. Personajele care au fost respinse de autorul lor se materializeză pe scenă, trepidând cu o mai intensă vitalitate decât actorii reali care, inevitabil, distorsionează drama lor pe când încearcă să o prezinte. Iar, în "Henric al IV-lea", tema este nebunia care se află sub suprafața vieții obișnuite și este, poate, superioară traiului zilnic în construirea sa a unei realități satisfăcătoare. Piesa își găsește vigoarea în alegerea eroului său de a se retrage în irealitate decât să trăiască într-o lume nesigură. 

Punerea în scenă a piesei "Șase personaje în căutarea unui autor" la Paris, în anul 1923, l-a făcut pe Pirandello pe larg cunoscut, iar această operă a lui a devenit una din influențele principale ale teatrului francez. Dramaturgia franceză, de la pesimismul existențial al lui Jean Anouilh și Jean-Paul Sartre, până la absurditatea lui Eugen Ionescu și Samuel Becket, este "atinsă" de "pirandelism". Influența sa poate fi, de asemeni, detectată în teatrul din alte țări, chiar și în piesele lui T. S. Eliot.

În anul 1920, Pirandello a spus despre arta sa:

""Cred că viață această este un foarte trist act de bufonerie; întrucât avem în noi înșine, fără a fi capabili să știm de ce, de unde vine ori de când, nevoia de a ne amăgi constant prin crearea unei realități (una pentru fiecare și niciodată aceeași pentru toți) care, din timp în timp, este descoperită a fi vană și iluzorie. Arta mea este plină de compasiunea umană pentru cei care se înșeală pe ei înșiși; dar această compasiune nu poate eșua să fie urmată de deriziunea feroce care condamnă omul la amăgire". 

Această viziune deznădăjduită și-a atins cea mai viguroasă expresie în piesele de teatru ale lui Pirandello, care au fost criticate la început ca fiind prea "cerebrale" dar, apoi, au fost recunoscute pentru sensibilitatea și compasiunea din substratul lor. Temele principale ale pieselor sunt necesitatea și vanitatea iluziei și aparențele sale multifațetate, cu toate ireale față de ceea ce se presupune a fi adevărat. O ființă umană nu este una ce gândește că este ci, în loc de asta, "una, niciuna și o sută de mii", potrivit înfățișării sale sau a ceea ce este întotdeauna diferit de imaginea sa în propria sa minte. Piesele lui Pirandello reflectă "verismo" lui Capuana și Verga în tratarea mai ales a unor oameni în circumstanțe modeste, precum funcționari, profesori ori administratori de spații de locuit, dar din a căror vicisitudine Pirandeloo extrage concluzii despre semnificația umană generală. 

Aprecierea universală care a urmat după "Șase personaje..." și "Henric al IV-lea" l-a determinat pe Pirandello să colinde prin lume (1925-1927) cu propria sa companie teatrală, "Teatro d'Arte" din Roma. De asemeni, l-a îmboldit să-și "desfigureze" unele din piesele sale târzii, prin atragerea atenției asupra lui, la fel cum în unele din povestirile scurte mai târzii sunt accentuate elemente suprarealiste și fantastice. 

După dizolvarea sa, din 1928, din cauza pierderilor financiare, a companiei "Teatro d'Arte", Pirandello și-a petrecut anii rămași din viață în călătorii frecvente și extinse. În testamentul său, a cerut să nu aibă loc o ceremonie publică care să-i marcheze moartea ci, numai, un dric al săracilor, calul și vizitiul său. 

Biografia lui Vladimir Nabokov | Viața și opera