Biografia lui Socrate | Viața și filosofia

 Socrate a fost un învățat, învățător și filosof din Grecia antică. Metoda sa, socratică, a pus bazele sistemelor occidentale de logică și filosofie. Când climatul politic din Grecia s-a întors împotriva lui Socrate, acesta a fost condamnat la moarte prin otrăvire cu cucută, în anul 399 î. Hr. El a acceptat aceasta sentința în loc să fugă în exil. 

Socrate s-a născut în preajma anului 470 î. Hr., la Atena, Grecia. Viața sa a fost cunoscută numai din câteva surse: dialogurile lui Platon și Xenofon, și piesele de teatru ale lui Aristofan.

Întrucât aceste scrieri au avut alte obiective decât relatarea vieții lui, este de presupus că nici una nu prezintă o imagine complet exactă a lui Socrate. Totuși, colectiv, acestea furnizează un portret unic și vivid al filosofiei și personalității lui Socrate.    

                                                           

Socrate a fost fiul lui Sophroniscus, un pietrar și sculptor atenian, și al lui Phaenarete, o moașă. Deoarece nu a provenit dintr-o familie nobilă, a primit, probabil, o educație restrânsă, de bază, și a învățat de tânăr meșteșugul tatălui său. Se crede că s-a remarcat ca zidar mulți ani înainte de a se devota filosofiei.

Contemporanii săi au relatat diferit despre modul cum Socrate și-a câștigat existența ca filosof. Atât Xenofon, cât și Aristofan, au afirmat că Socrate primea plată pentru învățăturile sale, în vreme ce Platon a negat expicit că nu ari fi primit vreo plată, aducând drept dovadă în acest sens sărăcia lui. 

Socrate s-a căsătorit cu Xantipa, o tânără femeie, care i-a născut trei fii: Lamproecles, Sophroniscus și Menexenus. Se știe puțin despre nevasta lui cu excepția caracterizării lui Xenofon că ar fi fost "indezirabilă". 

Xenofon a scris că Xantipa nu era mulțumită de cea de-a doua profesiune a lui Socrate și că s-a plâns că nu-și putea întreține familia ca filosof. Prin propriile sale cuvinte, Socrate a avut puțin de a face cu creșterea fiilor săi și și-a arătat un mai mare interes pentru dezvoltarea intelectuală a altor băieți din Atena. 

Viața în Atena

Legea ateniană cerea că toți bărbațîi apți din punct de vedere fizic să slujească drept soldați, fiind chemați la datorie între vârstele de 18 și 60 de ani. Potrivit lui Platon, Socrate a slujit în infanterie, printre ostașii purtând un scut, o sulița lungă și o mască facială de protecție. A participat la trei campanii militare în cursul războiului peloponezian, la Delium, Amphipolis și Potidaea, unde a salvat viața lui Alcibiade, un general atenian popular. 

Socrate a fost cunoscut pentru tăria să în bătălie și lipsa sa de frică, o trăsătură care l-a caracterizat toată viața. După judecata sa, a comparat refuzul său de a se retrage din problemele sale legale cu refuzul unui soldat de a se retrage din bătălie când este amenințat cu moartea. 

Lucrarea "Banchetul" a lui Platon furnizează cele mai bune detalii despre înfățișarea lui Socrate. Nu a fost idealul atenian de masculinitate. Scund și îndesat, cu un nas cârn și ochi bulbucați, Socrate părea întotdeauna să se holbeze. 

Totuși, Platon a evidențiat că, în ochii ucenicilor săi, Socrate poseda un tip special de atractivitate, bazat nu pe un ideal fizic, ci în dezbaterile sale strălucite și prin gândurile sale penetrante.

Socrate accentua mereu importanța minții mai presus de neimportanța relativă a trupului uman. Acest crez a inspirat filosofia lui Platon de a împărți realitatea în două tărâmuri separate, lumea simțurilor și lumea ideilor, declarând că cea de-a două era mai presus. 

Filosofia lui Socrate

Socrate gândea că filosofia trebuia să ducă la rezultate practice pentru o mai mare bunăstare a societății. A încercat să stabilească un sistem etic bazat pe rațiunea umană mai curând decât pe doctrina teologică. 

A indicat faptul că alegerea omenească era motivată de dorința de a atinge fericirea. Înțelepciunea supremă venea din cunoașterea sinelui. Cu cât o persoană cunoștea mai mult despre ea însăși, cu atât mai mare era abilitatea sa de a raționa și a face alegeri care urmau să-i aducă adevărata fericire. 

Socrate credea că acest lucru se putea transfera în politică, cu cea mai bună formă de guvernare nefiind nici o tiranie, nici o democrație. În loc de asta, lucra cel mai potrivit când era sub conducerea unor indivizi care aveau o cât mai mare abilitate, cunoaștere și virtute, și posedau o înțelegere completă a lor înșiși. 

Metoda socratică

Pentru Socrate, Atena era o sală de școală și punea întrebări atât elitelor, cât și oamenilor obișnuiți, căutând să ajungă la adevăruri politice și etice. Socrate nu vorbea despre ceea ce nu știa. De fapt, el pretindea era ignorant, pentru că nu avea idei, dar înțelept, deoarece își recunoștea propria ignoranță.

El îi lua la întrebări pe concetățenii atenieni printr-o metodă dialectică (metodă socratică) care obliga audiență să gândească la o problemă printr-o concluzie logică. Uneori, răspunsul părea să fie atât de evident, încât îi făcea pe oameni să-l vadă drept prost. Din această cauză, metoda socratică a fost admirată de unii, și defăimată de alții. 

În decursul vieții lui Socrate, Atena a trecut printr-o tranziție dramatică de la hegemonia din lumea clasică la declinul acesteia după înfrângerea de către Sparta în războiul peleponezian. Atenienii au intrat astfel într-o perioadă de instabilitate și îndoială despre identitatea lor și locul lor în lume. 

Drept rezultat, ei s-au agățat de noțiunile trecute de avere și fixare pe frumusețea fizică. Socrate a atacat acestea valori prin accentuarea sa insistentă asupra mai marei importanțe a minții. 

În vreme ce mulți atenieni au admirat provocările lui Socrate față de înțelepciunea grecească convențională și modul umoristic cu care  le trata, un număr egal de atenieni au devenint crescând cuprinși de mânie, simțindu-și amenințate calea de viață și viitorul lor nesigur. 

Procesul lui Socrate

În anul 399 î. Hr., Socrate a fost acuzat de coruperea tineretului din Atena și de impietate sau erezie. A ales să se apere el însuși în curtea de justiție.

Mai degrabă decât să se prezinte pe el ca acuzat pe nedrept, Socrate a declarat ca a îndeplinit un rol important ca "tăun", ca cineva care aduce un serviciu comunitățîi sale prin continua chestionare și provocare a Status Quo-ului și a apărătorilor său.

Juriul nu a fost influențat de apărarea lui Socrate și l-a condamnat cu 280 de voturi pentru și 221 împotrivă. Posibil, tonul sfidător al apărării lui a contribuit la verdict și el a făcut lucrurile și mai rele în timpul deliberarii asupra pedepsei sale. 

Testul celor trei site ale lui Socrate

Legea ateniană permitea unui cetățean condamnat să propună o pedeapsă alternativă, juriul urmând să ia o decizie în acest sens. În loc să propună să fie exilat, Socrate a sugerat să fie onorat pentru contribuția lui la iluminarea cetățenilor săi și să fie plătit pentru serviciile sale. 

Juriul nu a fost amuzat și l-a condamnat la moarte prin otrăvire cu cucută

Moartea lui Socrate

Înainte de executarea lui Socrate, prietenii săi s-au oferit să mituiască gardienii și să-l salveze, astfel încât să poată fugi în exil. 

El a refuzat asta, declarând că nu îi era teamă de moarte, că nu s-ar simți mai bine în exil și spunând că era încă un cetățean loial Atenei, vrând să se supună legilor sale, chiar și ce-l celor care-l condamnaseră la moarte. 

Platon a descris execuția lui Socrate în dialogul său Phaedo. Socrate a băui amestecul de cucuta fără ezitare. Paralizia s-a strecurat lent în corpul său până i-a ajuns la inimă. La scurt timp înainte de ultima lui suflare, Socrate și-a descris moartea ca o eliberare a sufletului din trup. 

Paradoxul lui Socrate: Știu că nu știu nimic