Biografia lui Vladimir Nabokov | Viața și opera

 Vladimir Nabokov (născut pe 22 aprilie, la Sankt Petesburg, Rusia, decedat pe 2 iulie 1997, la Montreux, Elveția) a fost un romancier și critic de origine rusă, și cel mai remarcabil dintre scriitori emigranți ruși după anul 1917. A scris atât în limba rusă, cât și în cea engleză, și cele mai mari opere sale, incluzând "Lolita", arată efecte literare construite cu complexitate și măiestrie stilistică.  

             

Nabokov: Viața și opera timpurie

Nabokov s-a născut într-o familie aristocratică. Tatăl său, V. D. Nabokov, a fost liderul Partidului Democratic Constituțional Liberal, un partid pre-revoluționar din Rusia, și a fost autorul unor numeroase cărți și articole despre dreptul penal și politică, printre ele fiind "Guvernul provizoriu" (1922), care a fost una din sursele primare ale căderii regimului Kerenski. În 1922, după ce familia sa stabilit la Berlin, tatăl lui Vladimit Nabokov a fost asasinat de reacționari de dreapta în vreme ce se făcuse scut pentru un om la o adunare publică. Deși Vladimit Nabokov a negat orice influență a acestui eveniment asupra operei sale, tema uciderii din greșeală este proeminentă în romanele lui. Iubirea enormă a lui Nabokov pentru tatăl său și pentru mediul în care a fost crescut este evidentă în a sa autobiografie "Vorbește memorie".   

                                 

Înainte de a pleca din Rusia, în anul 1919, Nabokov a publicat două volume de versuri, "Poeme" (1916) și "Două cărări" (1918). El și familia lui s-au dus în Anglia, și Nabokov a urmat Colegiul Trinity din Cambridge, cu o bursă furnizată pentru fiii unor ruși importanți aflați în exil. La Cambridge, a studiat mai întâi zoologia dar, apoi, s-a reorientat spre literatura franceză și rusă. A absolvit cu onoruri de prima clasă în 1922 și, după aceea, a scris că această realizare aproape fără eforturi a fost unul din cele câteva păcate "utilitare de pe conștiința mea". În Anglia, a continuat să scrie poezie, în special în rusă, însă și în engleză, și, în 1923, i-au apărut două cărți de poezie rusească, "Mănunchiul" și "Calea empireană". În opinia mai matură a lui Nabokov, aceste poeme au fost "șlefuite și sterile". 

Romane: "Apărarea Lujin", "Lolita" și "Darul"

Între 1922 și 1940, Nabokov a trăit în Germania și Franța și, în vreme ce a mai scris poezie, a experimentat cu teatrul și chiar a colaborat la mai multe scenarii de film (neproduse). O piesă de teatru în cinci acte, "Tragedia gospodinei Morna", a fost publicată postum, mai întâi în 1977, într-un jurnal literar rusesc și, apoi, în volum. 

Primul său roman, "Mașenka", a apărut în 1926. A fost, în mod declarat, autobiografic și a conținut descrieri ale primei povești de iubire serioase a lui Nabokov, precum și despre moșia familiei Nabokov, ambele aspecte fiind rememorate și în "Vorbește memorie". Nabokov nu s-a bazat atât de mult pe experiența sa personală așa cum a făcut-o în "Mașenka", până la romanul său în episoade despre un profesor emigrat din Rusia în SUA, "Pnin" (1957), care, într-o anumită măsură, s-a bazat pe experiența sa în timp ce preda (1948-1958) literatura rusă și europeană la Universitatea Cornell, Ithaca, New York. 

Al doilea sau roman, "Rege, damă, valet", care a apărut în 1928, a marcat  îndreptarea către o nouă formă, înalt stilizată, care a caracterizat arta să după aceea. Romanul lui despre șah, "Apărarea", i-a urmat doi ani mai târziu și i-a adus recunoașterea de cel mai bun scriitor tânăr emigrat rus. În următorii cinci ani a creat patru romane și o nuvelă. Dintre acestea, "Disperare" și "Invitație la eșafod" au fost primele sale opere importante și i-au prefigurat faima ulterioară. 

În decursul șederii sale în Europa, Nabokov a trăit într-o stare de semipenurie fericită și continuă. Toate romanele lui în limba rusă au fost publicate în ediții mici la Berlin și Paris. Primele sale două romane au avut traduceri în limba germană, dar banii pe care i-a obținut din ele au fost folosiți pentru expediții de prindere a fluturilor și, în cele din urmă, a publicat 18 lucrări științifice despre entomologie. Dar, până la primul său best seller, "Lolita", nici o carte scrisă în rusă sau engleză nu i-au adus mai mult decât câteva sute de dolari. În timpul în care a scris primele lui opt romane, a locuit la Berlin și, apoi, la Paris, dând lecții de tenis, limba rusă și limba engleză, și jucând roluri ocazionale în filme (acum uitate). 

Soția sa, Vera Evseievna Slonim, cu care s-a căsătorit în 1925, a lucrat ca translator. Din vremea pierderii casei sale din Rusia, singurul atașament al lui Nabokov a fost ceea ce a numit "moșia ireală" a memoriei și artei. Nu a cumpărat nicicând o casă, preferând în loc de asta să stea în locuințe închiriate de la alți profesori plecați în concedii "sabatice". Chiar și după ce a ajuns să fie în posesia unei mari averi, odată cu succesul lui "Lolita" și interesul față de operele lui ulterioare, Nabokov și familia sa (el și soția sa au avut un fiu, Dmitri) au ales să trăiască în câte un apartament sărăcăcios dintr-un hotel elvețian. 

Subiectul principal din romanele lui Nabokov este problema artei însăși, prezentată în deghizări figurative. Astfel, "Apărarea" pare să fie despre șah, "Disperare" despre crimă, și "Invitație la eșafod" despre o poveste politică, însă toate cele trei lucrări fac declarații despre artă care sunt centrale în înțelegerea cărților ca întreg. Același lucru poate fi spus despre piesele sale de teatru "Evenimentul" (1938) și "Invenția valsului". Problema artei apare și în cel mai bun roman în rusă al său, "Darul", povestea dezvoltării unui tânăr artist în lumea spectrală din Berlin de după primul război mondial. Acest roman, sprijinindu-se pe parodia literară, a fost un punct de referință. Utilizarea parodiei după aceea a devenit o tehnică cheie în artă lui Nabokov.

Cele dintâi române în limba engleză ale lui Nabokov, "Adevărata viață a lui Sebastian Knight" (1941) și "Blazon de bastard" (1947) nu s-au ridicat la înălțimea celei mai bune opere din rusă, "Foc palid" (1962), un roman constând dintr-un lung poem și un comentariu al acestuia făcut de un pedant literar nebun, ce a extins și a completat măiestria lui Nabokov a structurii neortodoxe arătate mai întâi în "Darul". Romanul "Lolita", cu antieroul său, Humbert Humbert, care este posedat de o dorința copleșitoare pentru fete foarte tinere, este încă o alegorie secretă a lui Nabokov, dragostea fiind examinată aici în lumina aparentului său opus, desfrânarea. "Ada", (1969), romanul al șaptesprezecelea, cel mai lung al lui Nabokov, este o parodie sb forma unei cronici de familie. În roman sunt introduse toate temele sale timpurii și, deoarece opera este o întrepătrundere a limbilor rusă, franceză și engleză, este cea mai dificilă lucrare a sa. 

Operele târzii și influența lui Vladimir Nabokov

Printre lucrările critice majore ale lui Nabokov sunt o carte irevențioasă despre Gogol (1944) și o traducere monumentală, în patru volume, însoțită de comentarii, a operei "Evgheni Oneghin" a lui Pușkin. 

În vreme ce reputația lui Nabokov a crescut în anii 1930, la fel s-a mărit și ferocitatea atacurilor asupra lui. Stilul său idiosincratic, cumva distanțat, și temele neobișnuite din romanele lui au fost interpretate drept snobism de detractorii săi, deși cel mai bun critic rus, Vladislav Hodasevici, a insistat că viziunea aristocrată a lui Nabokov era potrivită subiectului său: chestiuni ale artei mascate de alegorie. 

Reputația lui Nabokov a variat de la țară la țară. Până în 1986 nu a fost publicatin URSS, nu numai întrucât era un "emigrant rus alb" (a devenit cetățean al SUA în 1945), ci și deoarece practica un "snobism literar". Critici cu puternice convingeri sociale din Occident nu i-au acordat nici ei o mare stimă. 

Însă, în comunitatea de emigranți ruși intelectuali din Paris și Berlin, între 1919 și 1939, V. Sirin (pseudonimul literar folosit de Nabokov în acei ani) a fost creditat a fi "la același nivel cu cei mai semnificativi artiști contemporani din literatura europeană" și ocupând un loc nedeținut de altcineva în literatura rusească. După 1940, când a trecut de la limba rusă la cea engleză, după emigrarea în SUA, s-a înălțat viguros în atenția criticilor până în anii 1970, când a fost aclamat de critici literari influenți ca "rege care a dărâmat  societatea de masă numită ficțiune contemporană".

Originalul Laurei

Când, în 1977, Nabokov a murit, a lăsat în urmă o serie de note, pline cu contextul a ceea ce avea să devină ultimul său roman, "Originalul Laurei". Pe patul de moarte, și-a instruit soția, Vera, să ardă lucrarea neterminată. În loc de asta, ea a amplasat-o în depozitul unei bănci elvețiene, unde a rămas obiectul multor speculații vreme de trei decenii. Odată cu decesul lui Vera, responsabilitatea pentru această lucrare a revenit fiului lui Nabokov, Dmitri. În 2008, el și-a anunțat decizia de a publica "Originalul Laurei", la care tânărul Nabokov s-a referit ca "cea mai concentrată distilare " a creativității tatălui sau. Cartea a fost lansată în anul 2009. Deși s-a dovedit a fi într-o stare foarte incompletă, textul a fost, totuși, marcat de facilitatea celebrată a lui Nabokov în privința aluziilor și jocurilor de cuvinte. Povestea se referă la un intelectual obez, Philip și la tânăra, sălbatica sa soție, Flora, care pare să fie eroina unui scandalos roman scris de unul din foștii ei iubiți. Opera oferă, totodată, o perspectivă asupra scrierilor finale ale lui Nabokov asupra temei mortalității... 

Biografia lui Miguel de Cervantes | Viața și opera