Biografia lui Eschil | Viața și opera

 Eschil (născut în jurul anului 525 și decedat în preajma anului 455 î.Hr., la Gela, Sicilia) a fost primul mare draturg clasic atenian, care a înălțat arta incipientă a tragediei la înălțimi notabile ale poeziei și forței dramatice. 

Viața și cariera lui Eschil

Eschil a crescut într-o perioadă tulbure, când democrația ateniană, eliberată de tiranie, trebuia să-și dovedească viabilitatea față de politicieni individualiști din interior și invadatori din afară. A luat parte în primele lupte ale orașului său contra invadatorilor persani. Cronicari greci mai târzii au apreciat că Eschil avea 35 de ani când a participat la bătălia de la Maraton, în care atenienii au respins prima oară persanii. Probabil că numele tatălui său a fost Euphorion, iar familia lui a trăit la Eleusis, din vestul Atenei.           

                                                                                                  

Eschil a fost un participant de frunte la majora competiție dramatică a atenienilor, Marea Dionysia, ce era parte a festivalului dedicat lui Dionysus. La acest festival, în fiecare an, fiecare din trei dramaturgi își prezentau trei tragedii, care fie trebuiau să fie neconectate în înșiruirea intrigii, fie să aibă o temă de conexiune. Trilogia era urmată de o piesă de teatru cu satiri, una care era de un tip distractiv și burlesc. S-a relatat că Eschil a luat parte la această competiție, probabil pentru prima oară în anul 499 î.Hr. A avut prima sa victorie din teatru în primăvara anului 484 î.Hr. Între timp, a luptat și, posibil, a fost rănit la Maraton. Fratele lui a murit în această bătălie. În anul 480, persanii au invadat iarăși Grecia și, din nou, Eschil a participat la bătălii, la Artemisium și Salamis. Acest lucru a fost reflectat în piesa sa de teatru " Perșii", cea dintâi dintre operele sale care a supraviețuit până azi. Piesa a fost pusă în scenă la competiția din primăvară anului 472 î.Hr. și a câștigat premiul întâi. 

Cam în această vreme, s-a zis că Eschil a vizitat Sicilia, pentru a-i confrunta din nou pe perși, la curtea tiranului Hieron I din Siracuza. Cariera ulterioară a lui Eschil a fost încununată de succese deși, se spunea că a suferit o înfrângere memorabilă din partea novicelui Sofocle, a cărui participare la festivalul dionisiac din 468 î.Hr. a dus la victoria sa asupra poetului mai vârstnic. Eschil a recuperat această pierdere în anul următor, 467 cu a sa trilogie Oedip (din care a treia piesă, "Șapte contra Tebei", a ajuns până în prezent). După crearea capodoperei sale,  trilogia "Orestia", în anul 458, Eschil s-a dus din nou la Sicilia. Istoricii au consemnat moartea lui Eschil la Gela (pe coasta de sud a Siciliei), la vârsta de 69 de ani.  O poveste ridicolă conform căreia a fost omorât când un vultur a scăpat o broască testosa direct în chelia lui a fost, presupus, născocită de un scriitor comic mai târziu. La Gela, i s-a acordat o înmormântare publică, cu sacrificii și performanțe dramatice la mormântul său care, apoi, a devenit un loc de pelerinaj pentru scriitori. 

Eschil a scris aproximativ 90 de piese de teatru, incluzând piese cu satiri și tragedii. Din acestea, sunt cunoscute circa 80 de titluri. Au ajuns la noi numai șapte tragedii complete. Conform unei relatări, lui Eschil i s-au dat 13 premii întâi sau victorii în festivaluri. Asta înseamnă că peste jumătate din piesele lui au fost câștigătoare. Potrivit filosofului Flavius Philostratus, Eschil a fost cunoscut ca "părintele tragediei". Eschil a avut doi fii care s-au remarcat și ei ca tragedieni. Unul dintre ei, Euphorion, a luat primul premiu într-un festival din anul 431 î.Hr., înfrângându-i pe Sofocle și Euripide. 

Realizări dramatice și literare

Influența lui Eschil în dezvoltarea tragediei a fost fundamentală. Înaintea lui, teatrul grecesc a fost limitat la un singur actor (cunoscut ca protagonist, adică prim actor, după aceea fiind adăugați alții) și un cor angajat într-o lungă recitare statică. Corul era un grup de actori care explicau și comentau acțiunea principala a piesei prin cântece, dansuri și recitări. Singurul actor își putea asuma roluri diferite schimbându-și măștile și costumele, dar era limitat în a interacționa cu corul. Prin adăugarea unui al doilea actor "deuteragonist") cu care cel dintâi putea să converseze, Eschil a mărit într-o foarte mare măsură posibilitatea pentru dialog și tensiune dramatică, și a înlesnit o mai mare varietate și libertate în construirea intrigii. Deși predominarea corului  în tragedia timpurie este numai o ipoteză, este probabil adevărat, așa cum a zis Aristotel în "Poetica" sa, că Eschil "a restrâns rolul corului și a îndreptat intriga către actorul principal". Eschil a fost inovator și în alte feluri. A folosit intens decorul scenei și mașiniștii acesteia, iar unele lucrări ale sale au fost remarcate pentru efectele scenice spectaculoase. De asemeni, a creat costume, a instruit corurile sale în cântece și dansuri, și, probabil, a jucat în cele mai multe din piesele sale, o practică neobișnuită printre dramaturgii greci. 

Însă, inovațiile formale ale lui Eschil reprezintă numai o parte a realizărilor sale. Piesele lui de teatru sunt de o valoare literară durabilă  grație limbajului lor maiestuos și captivant, prin arhitectura complexă a intrigilor lor și prin temele universale pe care le explorează cu onestitate. A făcut apel cu îndrăzneală la epitete, metafore și întorsături figurative ale vorbirii, dar limbajul său bogat a fost călăuzit ferm mai degrabă către acțiunea dramatică decât ca simple decorații. Este caracteristic pentru Eschil să susțină o imagine sau un grup de imagini într-o piesă: nava de stat din "Șapte contra Tebei", păsările de pradă din "Rugatoarele", capcana din "Agamemnon". Mai general, Eschil utilizează într-o piesă sau într-o trilogie de piese mai multe motive conducătoare care sunt frecvent asociate cu un anumit cuvânt sau grup de cuvinte. De exemplu, în "Orestia", teme precum mânia, stăpânirea, persuasivitatea, și contrastul luminii și întunericului, cântecele funebre și cele triumfale, se manifestă în întreaga trilogie. Acest fel de orchestrare dramatică aplicat unei construcții grijulii a intrigii l-a abilitat pe Eschil să dea teatrului grecesc o formă mai adevărat artistică și intelectuală. 

Tragediile lui Eschil se centrează asupra situațiilor și deciziilor dificile, a drumului individualilor cu care este strâns legat destinul comunității. În același timp, atât personajele individuale, cât și comunitățile, sunt într-o relație strânsă zeii. Chestiunile personale, so ciale și religioase sunt astfel întrepătrunse, așa cum erau în civilizația greacă din vremea autorului. Teodiciia (de exemplu, justificarea acțiunilor zeilor față de oameni) a fost, într-un oarecare sens, preocuparea lui Eschil, deși poate fi mai îndreptățit lucrul că el a încercat prin conflictul dramatic să scoată la lumină natura justiției divine. Eschil și contemporanii săi credeau că zeii invidiau măreția omenească și au trimis infatuarea asupra omului aflat la înălțimea succeselor sale, aducându-l, în acest fel, la dezastru. Faptele infatuate ale oamenilor au fost frecvent unele de impietate sau mândrie (hubris), din cauza cărora dezastrul lor putea fi văzut ca numai o pedeapsă. Din această perspectiva, invidia divină și justiția eternă formau o ordine morală al căreia Zeus, conducătorul zeilor, îi era gardian. 

Însă, nedrepții nu erau întotdeauna pedepsiți în timpul vieții lor. Justiția putea să se răsfrângă asupra descendenților lor. Această tradiție de credință în Zeus cel drept și de vină ereditară pe care a primit-o Eschil este evidențiată în multe din piesele lui de teatru. O ilustrare a acesteia este cea a perșilor, în care Xerxes și armata sa invadatoare sunt pedepsiți pentru ofensele lor. Dar, într-o tragedie ca Agamemnon, chestiunile pedepsei drepte și responsabilitățîi morale, a inocenței și vinovăției umane, a libertății individuale contra relei eredități și constrângerii divine sunt mai complexe și mai greu de distins, prezentând astfel contradicții care derutează încă intelectul omenesc. 

În cele din urmă, pentru Eschil, justiția divină folosește motivele umane pentru a-și îndeplini hotărârile. Printre aceste motive este principal dorința de răzbunare, care a fost de bază în sistemul de valori al grecilor antici. În trilogia sa complexă, "Oresteia", această noțiune de răzbunare este dominantă. Răzbunarea îi stăpânește pe Agamemnon, Clitemnestra, Egist și Oreste. Dar, semnificativ, lanțul de ucideri din răzbunare care își pune amprenta asupra lui Agamemnon și familiei sale nu se sfârșește cu un echilibru perfect al vinei vărsării de sânge, nici cu o perpetuare pe mai departe a violenței, ci, mai degrabă, printr-o reconciliere și regulă legii așa cum a fost stabilită de Atena și de curțile de justiție ateniene. 

Tragediile lui Eschil 

Perșii 

Una din trilogia de tragedii neconectate prezentată în anul 472 î.Hr., "Perșii" este unică printre tragediile ajunse până în zilele noastre prin faptul că dramatizează istoria recentă mai curând decât evenimente dintr-o epocă distantă a unor eroi mitici. Piesa relatează respingerea decisivă a perșilor din Grecia, în anul 480, în particular înfrângerea lor la bătălia de la Salamis. Acțiunea piesei de teatru are loc în capitala Persiei, în care un mesager aduce reginei acestei țări vestea dezastrului de la Salamis. După ce atribuie învingerea Persiei independenței și vitejiei grecești, cât și a pedepsei zeilor a nesocotinței perșilor de a merge în afara Asiei, piesa se încheie cu întoarcerea nenorocitului și umilitului rege persan, Xerxes. 

Șapte contra Tebei

Aceasta este a treia și singura piesă rămasă a trilogiei conectate, prezentată în anul 467 î.Hr., care se centrează pe nelegiuirea păcătoasă a lui Laius și pe osânda ulterioară adusă descendenților săi. Prima piesă pare să fi arătat cum Laius, regele Tebei, a avut un fiu în pofida interdicției oracolului zeului Apollo. În a doua piesă, fiul lui, Oedip, își omoară tatăl și întinde o cursă propriilor săi fii, Eteocle și Polinice. În "Șapte contra Tebei", Eteocle este arătat conducând apărarea Tebei față de o armata invadatoare a fratelui său, Polinice și a șapte lideri din sudul Greciei care vor să îl pună pe Polinice pe tronul Tebei. Eteocle le desemnează fiecărui apărător câte una din  șase porți ale Tebei, dar insistă să se lupte la șaptea poartă, unde adversarul său urma să fie Polinice. Acolo, frații se omoară unul pe celălalt, și, astfel, familia regală tebană este exterminată, aducând la sfârșit ororile provocate de sfidarea lui Laius a zeilor. 

Rugătoarele

Aceasta este prima și singura piesă supraviețuitoare a trilogiei pusă în scenă, probabil, în anul 463. S-a crezut mult timp că "Rugatoarele" (în grecește, "Hiketides", im limba latină, "Supplices") a fost una dintre cele mai timpurii piese de teatru ale lui Eschil, din cauza structurii sale arhaice. Corul acesteia, reprezentând fiicele lui Danaus (Danaidele) are rolul principal în acțiune. Însă, există acum dovada că trilogia din care "Rugatoarele" a fost o parte, a fost prezentatăîn competiție cu Sofocle, despre care se știe că a concurat prima dată în anul 468. "Rugatoarele" ar data, astfel, de pe la mijlocul carierei lui Eschil. 

Născute în Egipt, din descendenți greci, Danaidele au fugit împreună cu tatăl lor la Argos, Grecia, pentru a evita căsătoria lor silită cu verii lor, fiii lui Aegyptus. Pelasgius, regele Argosului, este împărțit între a le acorda ajutor Danaidelor și îngrijorarea de a-l mulțumi pe Aegyptus dar, în cele din urmă, este acord să le ofere azil celor dintâi. Trilogia ca și interg pare să fi accentuat puterea salvatoare a dragostei domestice în contrast atât cu virginitatea voită a Danaidelor, cât și cu pofta carnală violentă a verilor lor. 

Oresteia

Trilogia "Orestia" constă din trei piese strâns interconectate, care au fost prezentate în anul 458 î.Hr. În "Agamemnon", marele rege grec  revine acasă triumfător de la asediul Troiei, împreună cu concubina sa, profeta Casandra, numai pentru a fi umilit și asasinat de soția lui răzbunătoare, Clitemnestra. Ea este motivată să facă acest lucru parțial pentru răzbunarea morții fiicei ei, Ifigenia, pe care Agamemnon o sacrificase pentru a lua parte la război, parțial din cauza dragostei sale adultere pentru Egist, și parțial ca intermediară a blestemului adus asupra familiei lui Agamemnon de fărădelegile tatălui său, Atreus. La sfârșitul tragediei, Clitemnestra și iubitul ei preiau controlul asupra palatului și guvernează Argosul. Mulți consideră această piesă de teatru drept una dintre cele mai mari tragedii grecești. 

"Hoeforele" este a două piesă din trilogie și și-a luat titlul de la corul de femei servitoare care vin să aducă ofrande de ispășire la mormântul ucisului Agamemnon. La începutul acestei tragedii, Oreste, care fusese trimis departe de copil, se întoarce pentru a se răzbuna pe mama lui și pe iubitul ei pentru moartea tatălui său. El se regăsește cu sora lui, Electra, și împreună invocă ajutorul decedatului Agamemnon în planurile lor. Apoi, Oreste îl omoară pe Egist, însă crima lui următoare, a Clitemnestrei, este comisă fără tragere de inimă, la solicitarea lui Apollo. Încercările lui Oreste de a se autojustifica eșuează apoi, și fuge, încărcat de vină, înnebunit, și urmărit de incarnările feminine ale blestemului mamei sale, Eriniile (Furiile). În acest punct, lanțul de răzbunări pare să fie interminabil. 

"Eumenidele", titlul celei de-a treia piese, înseamnă "Zeițele bune". Tragedia începe la altarului lui Apollo din Delphi, unde Oreste ai-a găsit adăpost față de Furii. Din porunca oracolului delfic, Oreste călătorește la Atena pentru a fi judecat pentru matricidul său. Acolo, zeița Atena organizează un proces cu un juriu din cetățeni. Furiile sunt acuzatoarele lui, în vreme ce Oreste se apără el însuși. Juriul este divizat în votul său, și Atena își aduce votul de departajare pentru achitarea lui Oreste. Apoi, Furiile își îndreaptă resentimentele contra însuși orașului, dar Atena le convinge, în schimbul oferirii lor a unui cămin și a unui cult, să binecuvânteze atenienii și să locuiască acolo ca "Zeițele bune" din titlul piesei. Trilogia se sfârșește astfel cu finalizarea vărsărilor de sânge răzbunătoare și  înlocuirea lor cu domnia legii și a justiției statului. 

Prometeu înlănțuit

Data acestei piese este disputată, dar învățații o văd ca o lucrare din ultimii ani ai lui Eschil. În "Prometeu înlănțuit" (în grecește, "Promētheus desmōtēs"), zeul Prometeu, care sfidându-l pe Zeus, salvase omenirea și îi dăduse focul, este prins în lanțuri de o stâncă îndepărtatată  ca o pedeapsă poruncită de regele zeilor. În pofida izolării lui, Prometeu este vizitat de străvechiul zeu Oceanus, de corul fiicelor lui Oceanussi, în fine, de zeul Hermes, care îi cer în van lui Prometeu cunoașterea sa a secretului ce putea amenința puterea lui Zeus. După ce refuză să-și reveleze secretul, Prometeu este aruncat în lumea subpământeană pentru o viitoare tortură. Drama piesei constă din ciocnirea dintre puterea irezistibilă a lui Zeus și voința de neclintit a lui Prometeu, care devenise și mai încăpățânat din cauza nenorocirilor lui Io produse de Zeus. Cel mai impresionant și mai controversat aspect al piesei este descrierea lui Zeus ca un tiran. Însuși Prometeu s-a dovedit în vremuri mai târzii a fi un simbol arhetipal al sfidării puterii tiranice, un rol exemplificat în poemul lui Percy Bysshe Shelley "Prometeu descătușat" (1820). 

Biografia lui Euripide | Viața și opera