Biografia lui Sofocle | Viața și opera

 Sofocle / Sophocles (născut în anul 496 î.Hr., la Colonos, din apropiere de Atena (Grecia), decedat în anul 406, la Atena), a fost alături, de Eschil și Euripide, unul dintre cei mai mari dramaturgi, autori clasici de tragedii atenieni. Cea mai cunoscută dintre cele 123 de piese de teatru ale sale este "Oedip rege". 

Viața și carierea lui Sofocle

Sofocle a fost contemporanul mai tânăr al lui Eschil și cel mai vârstnic al lui Euripide. Tatăl său, Sophilus a fost un producător de armuri. Sofocle a primit o bună educație. Datorită frumuseții sale fizice, abilității sale atletice și a talentului său în muzică, în anul 480, pe când avea 16 ani, a fost ales să conducă peanul (cânt coral închinat unui zeu)) celebrând victoria decisivă pe mare a grecilor asupra persanilor la bătălia de la Salamis. Informațiile relativ sărace despre Sofocle sugerează că a fost popular în societate și a participat activ la viațadin comunitatea să, dând dovadă de înzestrări artistice excepționale.  

                                                                                       

În anul 413, a fost unul dintre trezorierii responsabili pentru primirea și folosirea tributului în bami de la aliații supuși Atenei din Liga de la Delos. În anul 440 a fost ales ca unul dintre "strategoi" (înalți oficiali executivi care comandau forțele armate) ca și coleg junior al lui Pericle. Mai târziu, Sofocle a slujit ca "strategoi" probabil încă de două ori. În 413, atunci la vârsta de circa 83 de ani, Sofocle a fost un "probolous", unul din cei zece magistrați cărora li se acordau puteri speciale și li se incredințau organizarea recuperării în organizarea financiară și domestică a Atenei după teribila sa înfrângere de la Siracuza. Ultimul fapt consemnat al lui Sofocle a fost cel de a conduce un un cor dintr-un doliu public pentru rivalul său decedat, Euripide, înainte de festivalul din 406. A murit în același an. 

Cum spuneam, se știu puține lucruri despre viața lui Sofocle. Acestea implică atașamentul său ferm față de Atena, guvernul acestui oraș, religie și forme sociale. A fost bogat din naștere, foarte bine educat, evidențiat prin farmecul său și grația sa, aflat în bune relații cu familiile conducătoare, un prieten personal al unor importanți oameni de stat și, cumva, norocit să moară înainte de predarea finală a Atenei în fața Spartei din anul 404. Într-una din ultimele sale piese, "Oedip la Colonos", a lăudat afecționat atât locul său de naștere, cât și marele oraș Atena. 

Sofocle a avut prima sa victorie la un festival dramatic dionisiac din anul 468, în care l-a subclasat pe Eschil. Astfel, a început o carieră de neegalalt de succese și longevitate. În total, a scris 123 de tragedii pentru festivaluri. De vreme ce fiecare autor care era ales să intre în competiție trebuia, de obicei, să prezinte patru piese de teatru, asta înseamnă că a concurat de circa 30 de ori. Sofocle câștigat probabil 24 de competiții, în comparație cu cele 13 ale lui Eschil și patru ale lui Euripide. 

Realizări dramatice și literare

Autorități antice îi atribuie lui Sofocle mai multe inovații dramatice majore și minore. Printre acestea a fost invenția sa a unor feluri de "picturi scenice" sau o altă recuzita picturală pentru a sugera un loc sau o atmosferă. De asemeni, se pare că a crescut corul de la 12 la 15 membri. Inovația majoră a lui Sofocle a fost introducerea unui al treilea actor în spectacolul dramatic. Anterior, fusese permis numai pentru doi actori să "dubleze" (adică, să-și asume alte roluri în decursul piesei de teatru), iar adăugarea unul al treilea actor pe scenă a mărit numărul personajelor sale și a extins varietatea interacțiunilor acestora. Conflictul dramatic a fost, în acest fel, mărit, iar intrigile puteau fi mai fluide și situațiile mai complexe. 

Tragedia tipică a lui Sofocle prezintă câteva personaje, impresionante prin determinarea și forța lor, și posedând calități sau defecte accentuate puternic care, combinate cu un set particular de circumstanțe le conduc inevitabil către un destin tragic. Sofocle și-a dezvoltat personajele tragice cu o mare economie, concentrare și eficiență dramatică, creând situații coerente, de suspans care susțin și grăbesc inexorabil intriga,  și care exprimă forma tragică din lumea clasică. Sofocle a evidențiat că celor mai mulți oameni le lipsește înțelepciunea, și a prezentat adevărul în contrast cu ignoranța, iluzionarea și nebunia. Multe scene ale sale dramatizează erorile sau deficiențele din gândire (informații înșelătoare și zvonuri, optimism fals, judecată grăbită, nebunie). Personajul principal face ceva implicând o eroare gravă, iar acest lucru îi afectează pe alțîi, fiecare dintre ei reacționând în propriul său fel, provocând de aceea pe cel dintâi să facă un alt pas către ruină, o ruină atât a lui, cât și a celorlalți. Important, totodată, cei care suferă din cauza erorii tragice aparțin, de obicei, aceleiași generațîi. Acesta a fost un tip mai complex de tragedie care a necesitat un al treilea actor. Astfel, Sofocle a abandonat cadrul spațios al lui Eschil al unei trilogii conectate și, în loc de asta, a cuprins întreaga acțiune într-o singură piesă. De atunci, "trilogia" a însemnat nu mai multe de trei tragedii scrise de același autor și prezentate la același festival. 

Limbajul lui Sofocle răspunde flexibil nevoilor dramatice diverse, putând fi ponderal sau rapid în expresivitate, intens emoțional sau indiferent, foarte decorativ ori întru totul simplu și direct. Măiestria sa a formei și dicției a fost mult respectată de contemporanii săi. De asemeni, Sofocle a fost admirat universal pentru simpatia și vividitatea cu care și-a conturat personajele; în special notabile sunt femeile sale tragice, precum Electra și Antigona. Puțini dra maturgi au fost capabili să mânuiască situațiile și intrigile cu mai multă putere și siguranță. Referințele frecvente ale lui Aristotel din "Poetica" la tragedia "Oedip rege" a lui Sofocle, arată că filosoful a văzut această piesă de teatru ca o capodoperă a construcției, și puțini critici au constestat asta. Sofocle, totodată, este de nedepășit în momentele sale de tensiune dramatică și în folosirea sa revelantă a ironiei tragice. 

Critica l-a considerat pe Sofocle un dramaturg de frunte și nimic mai mult. El nu s-a implicat nici în chestiuni religioase ca Eschil, nici unele intelectuale precum Euripide. A acceptat zeii religiei grecești așa cum erau definiți, și s-a mulțumit să prezinte personaje și conflicte umane. Dar, trebuie subliniat că pentru Sofocle, zeii păreau să fie forțe naturale ale universului cărora oamenii le erau supuși involuntar sau revoltați. Pentru Sofocle, ființele umane trăiau în cea mai mare parte în ignoranță deoarece erau lipsiți de contact cu aceste forțe și structuri permanente, neschimbatoare ale realității. Cu toate astea, durerea, suferința și rezistența din crize tragice puteau aduce oamenii în contact valid cu ordinea universală a lucrurilor. Astfel, o persoană putea deveni mai autentic omenească, mai autentică ea însăși. 

Tragediile lui Sofocle

Numai șapte din tragediile lui Sofocle au supraviețuit în întregime, împreună cu fragmente ale unor piese pierdute și 90 de titluri. Toate cele șapte tragedii complete sunt opere din maturitatea lui Sofocle, dar numai două din ele, "Filoctet" și "Oedip la Colonos" au fost datate destul de sigur. "Aiax" este considerată, în general, ca cea mai timpurie dintre piesele existente. Unele dovezi sugerează că "Antigona" a fost pentru prima oară pusă în scenă în 442 ori 441 î.Hr.  Piesa "Filoctet" a fost pentru întâia dată performată în anul 409, când Sofocle era în vârstă de 90 de ani, iar piesa "Oedip la Colonos" s-a spus că fost prezentată după moartea lui Sofocle, de către nepotul său. 

Aiax

Întreaga intrigă a acestei tragedii (intitulate în grecește "Aias mastigophoros") este construită în jurul lui Aiax, puternicul erou din războiul troian, a cărui mândrie îl duce la înșelătorie și, în cele din urmă, la propria lui ruină și sinuciderea lui în circa două treimi din piesă. Aiax a fost adânc ofensat că premiul valorii (armura decedatului Ahile) nu a fost înmânat lui, ci lui Odiseu. De aceea, a încercat să-i asasineze pe Odiseu și pe judecătorii competiției, comandanții greci Agamemnon și Menelaus, dar a fost împiedicat de intervenția zeiței Atena. Nu a putut îndura această umilință și s-a aruncat în propria sa sabie. Agamemnon și Menelaus au ordonat ca, drept, pedeapsă, trupul lui Aiax să fie lăsat neînmormântat. Însă, înțeleptul Odiseu i-a convins pe comandanți să renunțe la această decizie și să-i ofere lui Aiax o înmormântare onorabilă. La final, Odiseu este singura persoană care pare să conștientizeze cu adevărat schimbătorul noroc omenesc. 

Antigona

Antigona este fiica lui Oedip, fostul rege al Tebei. Ea vrea să înfrunte pedeapsa capitală ce fusese decretată de Creon, noul rege, drept pedeapsă pentru oricine îngropa fratele ei, Polinike. (Polinike tocmai fusese omorât pe când ataca Teba, iar, că o pedeapsa postumă pentru acest atac, Creon interzisese îngroparea trupului său). Supunându-se tuturor instinctelor sale de dragoste, loialitatea și omenie, Antigona îl sfidează pe Creon și, îndatoritoare, înmormântează corpul fratelui ei. Creon, din convingerea că rațiunile de stat sunt mai presus de legăturile de familie, refuză să schimbe sentința la moarte a Antigonei. Cu timpul, Creon este, în cele din urmă, convins de profetul Tiresias să se lase înduplecat și să o elibereze pe Antigona, însă ea se sinucisese în temnița sa. Fiul lui Creon, Hemon, logodnicul Antigonei, se sinucide și el din dragoste pentru ea, iar soția lui Creon, Euridice se omoară din cauza acestor evenimente tragice. La sfârșitul piesei, Creon este lăsat dezolat și distrus sufletește. Prin aderarea lui îngustă și rigidă la îndatoririle sale civice, Creon a sfidat zeii prin negarea obligațiilor comune ale oamenilor față de cei morți. În acest fel, tragedia se referă la conflictul dintre obligațiile civice și loialitatea personală și credințele religioase. 

Trahinienele

 Această tragedie se centrează pe eforturile lui Deianeira de a câștiga înapoi dragostea soțului ei, Heracles, care este plecat în una din misiunile sale eroice și care a trimis-o pe ultima sa concubina, Iole, să stea împreună cu soția lui la casa lor din Trachis. Poțiunea de dragoste pe care Deianeira o utilizează pentru Heracles se dovedește a fi otrăvitoare, iar ea se sinucide la aflarea agoniei pe care a provocat-o soțului său. Astfel, în "Trahinienele" (în limba greacă, "Trachiniai") insensibilitatea lui Heracles (prin trimiterea amantei sale pentru a împărtăși casa soției) și ignoranța lui Deianeira rezultă într-o tragedie domestică. 

Oedip Rege

Intriga din "Oedip Rege" (în grecește, "Oidipous Tyrannos", în limba latină "Oedipus Rex") marchează vârful realizărilor teatrului grecesc clasic. Personajul principal al tragediei, Oedip, este conducătorul înțelept, fericit și îndrăgit al Tebei. Deși cu un temperament fierbinte, nerăbdător și arogant în vremuri de criză, pare să se bucure din toate punctele de vedere de noroc. Însă, Oedip crede în mod greșit că este fiul regelui Polibus al Corintului și al reginei sale. A devenit conducătorul Tebei întrucât a salvat orașul de Sfinx răspunzându-i corect la ghicitoarea sa, și, astfel, a fost răsplătit de regina văduvă a orașului, Iocasta. Înainte de a-l învinge pe Sfinx, Oedip părăsise Corintul deoarece Oracolul delfic îi profețise că își va ucide tatăl și se va însura cu mama lui. În timp ce călătorise de la Corint spre Teba, la o încrucișare de drumuri, Oedip întâlnise un bătrân întovărășit de cinci servitori. Oedip a intrat în ceartă cu el și, într-o izbucnire de aroganță și înflăcărare, i-a ucis pe bătrân și pe patru dintre servitorii săi. 

Piesa de teatru începe cu orașul Teba lovit de o molimă și cu cetățenii săi rugându-l pe Oedip să găsească un remediu. El consultă oracolul delfic, care-i spune că molima va înceta numai când ucigașul primului soț al lui Iocasta, regele Laius, va fi aflat și pedepsit pentru fapta sa. Oedip se hotărăște să-l găsească pe ucigașul lui Laius, și mare parte din restul piesei se centrează asupra investigației pe care o face în această privință. Într-o serie de scene tensionate, emoționante și de rău augur, investigația lui Oedip se transformă într-o reconstrucție obsesivă a propriului său trecut ascuns, în vreme ce începe să suspecteze că bătrânul pe care-l omorâse la răscruce nu era altul decât Laius. Până la urmă, Oedip află că fusese abandonat că prunc pentru a muri de către Laius și Iocasta întrucât se temuseră de profeția că acest copil își va ucide tatăl. De asemeni, descoperă că supraviețuise fiind adoptat de conducătorul Corintului dar, că la maturitate, a îndeplinit fără să vrea profeția oracolului delfic despre el, și că și-a dat pieirii cu adevărat adevăratul lui tată, s-a căsătorit cu propria lui mamă și  că avut de la aceasta copii care erau și proprii săi frați. Iocasta se spânzură când își dă seama de rușinosul incest, paricid, iar apoi, Oedip, apăsat de vinovăție, își  înfinge ace în ochi, orbindu-se. Fără vedere și singur, se simte în continuare apăsat de adevărul teribil despre viața sa.

Electra

Acțiunea din "Electra" constă din întoarcerea lui Oreste pentru a-și omorî mama, Clitemnestra, și a-l ucide și pe iubitul ei, Egist, drept răzbunare pentru asasinatul lor al tatălui lui Oreste, Agamemnon. În această piesă, totuși, focalizarea principală este asupra sorei lui Oreste, Electra, și a participării ei la planurile fratelui său. Pentru a obține intrarea în palat și a fi, astfel, în stare să-și pună în aplicare răzbunarea, Oreste răspândește vestea falsă a propriei sale morți. Crezând acest lucru, Electra, disperată, încearcă fără succes să-și racoleze sora, Crisometis, în tentativa de a-și ucide mama. Într-o scenă dramatică, Oreste vine deghizat și îi înmânează lui Electra urna care-i conținea, presupus, propria lui cenușă. Impresionat de durerea arătată de sora sa, Oreste îi revelează adevărata sa identitate și, apoi, omoară atât mama sa, cât și iubitul ei. Triumful lui Electra este astfel complet. În tragedie, Electra este văzută trecând printr-o mare gamă de emoții umane, de la dragostea pasională la ura crudă, de la disperarea paralizantă la bucuria sălbatică. Există o dispută dacă piesa de teatru descrie virtutea triumfătoare ori, mai curând, portretizează a tânără femeie distorsionată de ani de ură și resentimente. 

Filoctet

În "Filoctet", grecii, în drumul lor către Troia, trebuie să-și părăsească personajul principal al piesei, Filoctet, pe insula pustie Lemnos din cauză că are un ulcer dezgustător și incurabil pe piciorul său. Însă, grecii descoperă că nu pot obține victoria asupra Troiei fără Filoctet și arcul său minunat care aparținuse anterior lui Heracles. Istețului Odiseu i se dă sarcina de a-l aduce pe Filoctet prin orice mijloace posibile. Odiseu știe că Filoctet, încărcat de resentimente, îl va ucide dacă va putea, așa că îl folosește pe soldatul tânăr și impresionabil Neoptolem, fiul lui Ahile, ca agent al său. Neoptolem este, astfel, prins între manipulările înșelătoare ale lui Odiseu și integritatea nesuspicioasă a lui Filoctet, care este gata să facă orice altceva decât să-i ajute pe grecii care-l abandonaseră. În mare parte a tragediei, Neoptolem se supune strategiei de înșelătorie a lui Odiseu în ciuda naturii sale bune, însă, în cele din urmă, renunță la duplicitate pentru a se alătura prieteniei cu Filoctet. Apoi, o apariție supranaturală a lui Heracles îl convinge pe Filoctet să se ducă la Troia atât pentru a contribui la victorie, cât și pentru a fi vindecat de boala sa. 

Oedip la Colonos

În "Oedip la Colonos" (în limba greacă "Oidipous epi Kolōnō"), Oedip, bătrân și orb, a petrecut mulți ani rătăcind în exil după ce fusese respins de fii săi și de orașul Teba. De Oedip avuseseră grijă numai fiicele lui, Antigona și Ismena. El ajunge la un dumbravă sacră din Colonos, un sat apropiat de Atena. Acolo, lui Oedip i se garantează protecția lui Teseu, nobilul rege al atenienilor. Teseu îl protejează cu adevărat pe Oedip de pledoariile inportune ale cumnatului său, Creon, pentru Oedip pentru a apăra Teba. Însuși Oedip respinge cererile fiului său, Polinike, care avea de gând să atace Teba și pe care Oedip îl blesteamă solemn. În fine, Oedip ajunge să aibă o moarte misterioasă. Aparent, este înghițit de pământ la Colonos, unde a devenit o putere binevoitoare și o sursă a pământului care i-a dat refugiul final. Tragedia este remarcabilă prin melancolie, frumusețe, puterea odelor sale lirice și prin autoritatea spirituală și morală cu care este investit Oedip. 

Homer: Viața (?) și opera