Biografia lui Aristotel | Viața și filosofia

 Aristotel (circa 384 - 322 î. Hr.), vestitul filosof antic grec, este considerat încă unul dintre cei mai mari gânditori din politică, pshihologie și etică. La vârsta de 17 de ani, Aristotel s-a înrolat în Academia lui Platon. În anul 338, a început să-i dea învățătură lui Alexandru cel Mare. În 335, Aristotel și-a fondat propria școală, Lyceum, la Atena, unde și-a petrecut restul vieții studiind, predând și scriind. Unele dintre cele mai notabile opere ale sale includ "Etica nicomahică", "Politica", "Metafizica", "Poetica" și "Analitica primă". 

Viața timpurie, familia și educația lui Aristotel

Aristotel s-a născut la Stagira, o mică localitate de pe coasta nordică a Greciei care a fost, odată, port la mare. 

Tatăl lui Aristotel, Nicomah, a fost doctor de curte al regelui macedonian Amnytas al II-lea. Deși Nicomah a murit când Aristotel eraăncă băiat, acesta a rămas strâns afiliat cu curtea macedoniană și a rămas influențat de aceasta pentru tot restul vieții sale. Se cunoaște puțin despre mama lui, Phaestis, despre care se crede că a murit pe când Aristotel era tânăr.  

                                                  

După decesul tatălui său, Aristotel a fost crescut de Proxeneus din Atarneseus, care era căsătorit cu sora mai vârstnică a lui, Arimneste. Când a împlinit 27 ani, Proxeneus l-a trimis la Atena pentru a urma studii înalte. În acel timp, Atena era văzută ca centrul academic al universului. 

Aristotel despre căile cunoașterii

În acest oraș, Aristotel s-a înscris la Academia lui Platon, o instituție aleasă de învățământ, și s-a dovedit a fi un elev exemplar. Aristotel a menționat o relație cu Platon, el însuși ucenic al lui Socrate, și cu Academia sa, timp de două decenii. Platon a murit în anul 347 î. Hr. Întrucât Aristotel nu fusese de acord cu unele tratate filosofice ale lui Platon, nu s-a raliat gândirii sale, așa cum mulți și-ar fi imaginat. 

După moartea lui Platon, prietenul lui Aristotel, Hermias, rege de Atarneus și Assos din Mysia, l-a invitat pe tânăr la curtea sa. 

Scrierile lui Aristotel

Aristotel a scris circa 200 de opere, cele mai multe sub forma de note și schițe de manuscrise privitoare la rațiune, retorică, politică, etică, știință și psihologie. Acestea au constat din dialoguri, înregistrări ale observațiilor științifice și lucrări sistematice. Ucenicul lui, Theophrastus, s-a îngrijit de scrierile lui Aristotel, și le-a transmis propriului său elev, Neleus, care le-a depozitat într-o tainiță pentru a le proteja de umezeală până când au fost luate la Roma și folosite de învățații de acolo. Dintre cele 200 de lucrări estimate ale lui Aristotel, numai 31 sunt încă în circulație. 

Poetica (Ars Poetica) a lui Aristotel

"Poetica" este un studiu științific al scrierii și poeziei, în care Aristotel observă, analizează și definește îndeosebi tragedia și poezia epică. În comparație cu filosofia, care prezintă idei, poezia este o folosire imitativă a limbii, ritmului și armoniei, care reprezintă obiective și evenimente din lume, potrivit lui Aristotel. Lucrarea sa explorează fundația creării de povești, incluzând dezvoltarea personajelor, intrigii și liniei povestirii.

Etica nicomahică și Etica eudemică

În "Etică nicomahică", despre care se crede că fost numită ca un tribut pentru fiul său, Nichomachus, Aristotel a prescris un cod moral de comportament pe care l-a numit "trăirea bună". El a afirmat că trăirea bună, până într-un anumit grad, sfida legile mai restrictive ale logicii, întrucât lumea reală aducea circumstanțe care puteau reprezenta un conflict al valorilor personale. Așadar, depindea de un individ să raționeze cu grijă când își dezvolta propria sa judecată. 

Etica eudemică este un alt tratat major al lui Aristotel despre comportamentul și judecata care constitue "trăirea bună". 

Despre fericire. În tratatele sale despre etică, Aristotel a țintit să descopere cea mai bună cale de a se trăi viața și a i se da un înțeles ("binele suprem pentru om", cu cuvintele sale), pe care l-a determinat ca fiind urmărirea fericirii. Fericirea noastră nu este o stare, ci o activitate, și este determinată de capacitatea noastră de a duce o viață care ne permite să ne folosim și dezvoltăm rațiunea. Deși nenorocul poate afecta fericirea, o persoană cu adevărat fericită, credea el, învață cum să-și cultive obiceiuri și comportamente care să țină nenorocul departe. 

Calea de mijloc. Aristotel a definit, de asemeni, ceea ce a numit "calea de mijloc". Ducerea unei vieți morale, credea el, era țelul suprem. A face asta însemna abordarea fiecărei dileme morale prin găsirea unei căi de mijloc dintre a trăi în exces și a trăi deficient, ținând cont de nevoile și circumstanțele individuale. 

Metafizica

În lucrarea sa "Metafizica", Aristotel a clarificat diferența dintre materie și formă. Conform lui, materia era substanța fizică a lucrurilor, în vreme ce forma era natura unică a unui lucru, care-i dădea identitatea sa. 

Politica

În "Politica", Aristotel a examinat comportamentul uman în contextul societății și guvernării. Aristotel credea că scopul guvernării era era de a face posibil pentru cetățeni ajungerea la virtute și fericire. Intenționând să călăuzească oamenii de stat și conducătorii, "Politica" explorează, printre altele, cum și de ce orașele ajung în ființare, rolul cetățenilor și politicienilor, sistemul de averi și clase, obiectivul sistemului politic, tipuri de guverne și democrații, și rolul sclavilor și femeilor în gospodărie și societate. 

Retorica

În "Retorica", Aristotel a observat și a analizat vorbirea publică cu rigoare științifică pentru a-și învăța cititorii cum să fie vorbitori mai eficienți. Aristotel era de părere că retorica era esențială în politică și legislație, și că ajuta la apărarea adevărului și justiției. Buna retorică, spunea Aristotel, putea educa oamenii și îi putea încuraja să ia în considerare ambele părți dintr-o dezbatere. Opera lui a explorat cum să se construiască un argument și să i se maximizeze efectul, precum și cum poate fi evitat raționamentul greșit. 

Analitica primă

În "Analitica primă", Aristotel a explicat silogismul ca "un discurs în care anumite lucruri fiind presupuse, ceva diferit de lucrurile presupuse rezultă din necesitate, tocmai pentru că aceste lucruri sunt astfel". Aristotel a definit principalele componente ale raționamentului în termeni de relații inclusive și exclusive. 

Alte lucrări despre logică

În afară de "Analitica primă", alte scrieri despre logică ale lui Aristotel includ "Categoriile", "Despre interpretare" și "Analiză secundâ". În aceste lucrări, filosoful a discutat sistemul său de raționament pentru dezvoltarea de argumente solide. 

Lucrări despre știință

Aristotel a scris despre astronomie, inclusiv "Despre cer", și științele pământului, inclusiv "Meteorologicele". Prin meteorologie, el s-a referit nu numai la simplul studiu al vremii. Definiția sa mai extinsă a meteorologiei cuprindea "toate afectările cărora le putem spune că sunt obișnuite ale aerului și apei, și feluri și părți ale pământului, și afecțiunile acestora". În "Meteorologicele", Aristotel a identificat ciclul apei și a discutat subliecte întinzându-se de la dezastre naturale la evenimente astrologice. Deși multe din punctele sale de vedere despre pământ au fost controversate în vremea sa, ele au fost readoptate și popularizate în decursul Evului Mediu.   

Lucrări despre psihologie

În "Despre  suflet", Aristotel a examinat psihologia omenească. Textele lui despre modul cum oamenii percep lumea continuă să stea la baza unor numeroase principii ale psihologiei moderne. 

Filosofia lui Aristotel

Operele filosofice ale lui Aristotel au influențat idei de la sfârșitul antichității până la Renaștere. Una din principalele focalizări ale filosofiei lui Aristotel a fost către conceptul său sistematic de logică. Obiectivul lui a fost să aducă un proces universal de raționare care-i putea permite omului să învețe orice lucru de conceput despre realitate. Procesul inițial implica descrierea obiectelor, bazată pe caracteristicile lor, stările lor de ființare și acțiunile lor. 

Aristotel: Ce personalitate ai în funcţie de faţă

În tratatele sale de filosofie, Aristotel a discutat, de asemeni, despre cum omul poate obține informații prin deducție și concluzionare. Pentru Aristotel, o deducție era un argument rațional în care, "când anumite lucruri sunt stabilite, urmează altceva din necesitate în virtutea faptului că ele sunt astfel". Teoria sa a deducției este baza a ceea ce filosofii numesc acum un silogism, un argument logic în care concluzia este dedusă din două sau mai multe premize.

Aristotel și biologia

Cu toate că Aristotel nu a fost, tehnic, un om de știință, potrivit definițiilor din prezent, știința a fost printre subiectele pe care le-a cercetat îndelung în decursul perioadei sale de la Lyceum. Aristotel credea că se putea obține cunoaștere prin interacțiunea cu obiecte fizice. El a conchis că acele obiecte erau constituite dintr-un potențial pe care circustantele îl manipulau apoi pentru a determina efectul obiectelor. De asemeni, el a recunoscut că interpretarea umană și asocierile personale jucau un rol în înțelegerea noastră a acelor obiecte. 

Cercetarea lui Aristotel în știință a inclus un studiu al biologiei. A încercat, cu unele erori, să clasifice unele modele în genuri, bazându-se pe caracteristicile lor similare. A clasificat, pe mai departe, animalele în specii, bazându-se pe cele care aveau sânge roșu și cele care nu-l aveau. Animalele cu sânge roșu erau în special vertebrate, pe când animalele "fără sânge" erau etichetate ca cefalopode. În pofida inacurateței relative a ipotezelor sale, clasificarea lui Aristotel a fost văzută ca un sistem standard timp de sute de ani. 

Totodată, biologia marină a fost fascinantă pentru Aristotel.Prin disecție, el a examinat anatomia creaturilor marine. În contrast cu clasificarea sa biologică, observațiile sale despre viața marină au fost considerabil mai precise. 

Soția și copiii lui Aristotel

În răstimpul de trei ani cât a stat la Mysia, Aristotel și-a cunoscut prima soție și s-a căsătorit cu ea, Pythias, nepoata regelui Hermias. Împreună, cuplul a avut o fiica, numită Pythias, după mama să. 

În anul 335 î. Hr., același în care Aristotel a deschis Lyceum, nevasta lui a murit. Curând după aceea, s-a implicat într-o relație amoroasă cu o femeie pe nume Herphyllis, care l-a întâlnit în orașul său natal, Stagira. Conform unor istorici, este posibil că Herphylis să fi fost sclava lui Aristotel, dăruită lui de curtea macedonian.ă Ei presupun că, în cele din urmă, a eliberat-o și s-a însurat cu ea. Oricum, se știe că Herphylis i-a născut lui Aristotel copii, inclusiv un fiu numit Nicomachus, după tatăl lui Aristotel. 

Învățăturile lui Aristotel

În anul 338 î. Hr., Aristotel a mers acasă, în Macedonia, pentru a începe învățarea fiului regelui Filip al II-lea, pe atunci în vârstă de 13 ani, viitorul Alexandru cel Mare. Atât Filip, cât și Alexandru au avut un mare respect pentru Aristotel și s-au asigurat că la curtea din Macedonia să fie recompensat generos pentru munca sa.

După ce Alexandru l-a succedat ca rege pe tatăl său și a cucerit Atena, Aristotel a revenit în acest oraș. La Atena, Academia lui Platon, condusă de Xenocrates, avea încă cea mai mare influență în gândirea grecească. Cu permisiunea lui Alexandru, Aristotel și-a întemeiat propria sa școală în Atena, numită Lyceum. Acolo, Aristotel a rămas până la moartea sa, lucrând ca învățător, cercetător și scriitor.

Deoarece Aristotel era cunoscut ca mergând în preajma școlii pe când dădea învățături, ucenicii lui, siliți să-l urmeze, erau porecliți "Peripatetici", adică "oameni care călătoresc prin preajmă". Membrii din Lyceum au cercetat subiecte de la știință și matematică, și filosofie și politică. Arta era, de asemeni, o zonă populară de interes. Cei înscriși la Lyceum și-au consemnat descoperirile în manuscrise. Făcând asta, au creat o mare colecție de manuscrise, pe care anticii o considerau una din primele mari biblioteci. 

Când Alexandru cel Mare a murit brusc, în anul 323  î. Hr., guvernul pro-macedonian a fost răsturant ca urmare a resentimentului față de Macedonia, și Aristotel a fost acuzat de impietate din cauza asocierii lui cu fostul său elev și curtea macedoniană. Pentru a evita să fie judecat și executat, a părăsit Atena și s-a dus la Chaleis, pe insula Euboea, unde a rămas până la moartea sa, un an mai târziu, din pricina unei boli a organelor digestive. 

Biografia lui Platon | Viața și filosofia