Biografia lui Iulius Cezar | Viața și realizările

 Iulius Cezar/ Gaius Julius Caesar (născut pe 12/13 iulie 100 î. Hr. la Roma, decedat pe 15 martie 44 î. Hr.) a fost un celebrat general și om de stat roman, cuceritorul Galiei (58-50 î. Hr.), victorios în războiul civil dintre 49-45 î. Hr., și dictator (46-44 î. Hr.), care a lansat o serie de reforme politice și sociale, și a fost asasinat de un grup de nobili în Senat cu ocazia Idelor lui Marte. Este una din personalitățile majore ale antichității clasice. 

Cezar a schimbat cursul istoriei greco-romane în mod decisiv și ireversibil. Numele lui, asemeni celui al lui Alexandru cel Mare, este încă pe buzele celor din lumea creștină și cea islamică. Chiar și oameni care nu știu nimic despre Cezar ca personalitate istorică, sunt familiari cu cu numele său de familie ca un titlu semnificând un conducător care este, în sens clasic, suprem sau primordial, fiind întâlnit ca și Kaiser în germană, țar în limbile slave și qaysar în limbile lumii islamice. 

Familia și cariera lui Cezar

Străbunii lui Cezar au fost patricieni, membri ai aristocrației originare a Romei, care au fuzionat în secolul al IV-lea î.Hr. cu un număr de conducători plebei ce au format de atunci clasa guvernantă din Roma. În timpul lui Cezar, numărul de patricieni cu o veche origine a fost mic. și, printre aceștia, Julii Caesares pare să fi fost singura familie supraviețuitoare. Deși unele din famillie conducătoare erau patriciene, sângele de patrician nu mai era un avantaj politic ci, mai degrabă, un handicap, de vreme ce un patrician era oprit de a deține rangul paraconstituțional, dar puternic, de tribun al plebeilor. Familia Julii Caesarea își trasase descendența de la zeița Venus, însă era snoabă sau conservatoare. De asemeni, nu era bogată ori influentă. 

                                                                                    

Un nobil roman își asigura distincția pentru el și familia sa prin a-și asigura alegerea într-o serie de posturi publice, care culminau cu consulatul și cenzoriatul posibil să urmeze. Aceasta a fost o sarcina dificilă chiar și pentru cei mai capabili și pricepuți nobili dacă nu erau susținuți de o substanțială avere și influență a familiei. Victoria Romei asupra Cartaginei din al doilea război punic (218-201 î. Hr.) a făcut Roma puterea supremă din Mediterana. Un client sau un protejat al unei familii nobile romane (care în schimb dădea sprijin politic acesteia) putea include un rege și chiar o națiune, pe lângă numeroși indivizi privați. Cerințele și costurile unei cariere politice romane în zilele lui Cezar erau înalte, și competiția era severă, însă profiturile potențiale erau enorme. Întreaga lume mediteraneană era, de fapt, la cheremul nobilimii romane și a unei noi clase de oameni de afaceri romane, "equites" ("cavaleri") care se îmbogățiseră din contracte militare și taxe pe agricultură. 

Puterea militară era suplinită de țărănimea romană. Această clasă fusese deposedată de o schimbare economică ce urmase după cel de-al doilea război punic. Prin urmare, clasa guvernanta romană a ajuns să fie urâtă și discreditată. Începând cu anul 133 î. Hr., avuseseră loc o serie de mișcări alternative de revolte și contrarevolte. Era evident că guvernarea proastă a statului roman și lumii greco-romane de către nobilimea romană nu mai putea continua la nesfârșit, și cea mai probabilă alternativă era o oarecare formă de dictatură militară sprijinită de țărani italieni deposedați care se îndreptaseră spre serviciul militar pe termen lung. 

Tradiționala competiție printre membrii nobilimii romane pentru ranguri și beneficii ale acestora era astfel amenințată să se transforme, într-o luptă disperată pentru obținerea puterii aristocratice. Familia Julii Caesares nu părea să fie antrenată în această luptă. Totuși, Sextus Caesar, care era poate unchiul lui Cezar, fusese unul din consuli în anul 91 î. Hr. Iar Lucius Caesar, unul dintre consulii din 90 î. Hr., era un văr distant, al cărui fiu a fost consul în anul 64 î. Hr. În anul 90î . Hr., aliații italieni ai Romei s-au despărțit de aceasta din cauza refuzului încăpățânat al guvernului roman de a le acorda cetățenie romană, iar, ca și consul, Lucius Caesar a introdus o legislație de urgență pentru acordarea cetățeniei tuturor oamenilor din statele aliate ale Italiei și a recâștigat loialitatea acestora. 

Oricine ar fi fost consul în acel an ar fi inițiat o astfel de legislație, indiferent care i-ar fi fost preferințele politice. Există mărturia, oricum, că Iulii Caesra, prin patricieni, s-a atașat părții anti-nobilime. O mătușă a viitorului dictator s-a căsătorit cu Gaius Marius, un om autorealizat care și-a creat calea spre înălțimi prin abilitatea sa militară și făcuse inovația importantă de a recruta ostași pentru armatele sale din rândul țăranilor deposedați. 

Data de naștere a lui Cezar a fost subiectul unor dispute. Data a fost de 12 sau 13 iulie, cel mai probabil anul 100. Dacă această dată este corectă, Cezar trebuie să fi avut cele două funcții ale sale înaintea de vârsta minimă legală. Tatăl său, Caius Caesar, a murit când Cezar avea 16 ani. Mama lui, Aurelia, a fost o femeie notabilă și pare sigur că el ar fi moștenit multe de la aceasta. 

În pofida inadecvării resurselor sale, Cezar pare să fi ales o carieră politică. De la început, a râvnit la o funcție înaltă, nu atât pentru onoruri, cât pentru a atinge puterea a pune statul roman rău guvernat într-o mai bună ordine, în acord cu propriile sale idei. Este improbabil ca Cezar să fi căutat deliberat putere monarhică după ce a trecut Rubiconul în anul 49 î. Hr., deși o putere suficientă pentru a-și impune voința, așa cum era hotărât să o facă, s-a dovedit a fi puterea monarhică. 

În anul 84 î.Hr., Cezar s-a alăturat public părții radicale romane prin căsătoria cu Cornelia, o fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, un nobil care a fost asociatul lui Marius în revoluție. În 83 î.Hr., Lucius Cornelius Sulla s-a întors în Italia din răsărit și a condus contrarevolutia de succes din 82-83. Apoi, Sulla i-a dat ordin lui Cezar să divorțeze de Cornelia. Cezar a refuzat și a fost pe aproape să-și piardă nu numai proprietatea, ci și viața. A gândit că este mai bine să plece din Italia și să-și facă serviciul militar mai întâi în provincia din Asia și apoi în Cicilia. 

În 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, a revenit la Roma și și-a început cariera politică într-un fel convențional, acționând ca avocat procuror, desigur, în cazul lui,  împotriva contrarevoluționarilor proeminenți ai lui Sulla. Prima lui țintă, Gnaeus Cornelius Dolabella, a fost apărat de Quintus Hortensius, avocat de frunte pe atunci, și a fost achitat de juriul curții de extorsiune compus exclusiv din senatori. 

Apoi, Cezar a mers la Rodos pentru a studia oratoria cu un profesor vestit, Molon. Pe drum a fost capturat de pirați. Cezar și-a plătit răscumpărarea, a adunat o forță navală și și-a prins răpitorii și i-a răstignit. În anul 74 î.Hr., când Mitrades VI Eupator, rege al Pontusului, și-a reluat războiul cu romanii, Cezar a strâns o armată privată pentru a se lupta cu el. 

În timpul absenței sale din Roma, Cezar a fost numit membru al colegiului politico-ecleziastic al pontifilor. La întoarcere a câștigat una din pozițiile eligibile de tribun. A lucrat la constituția după Sulla în cooperare cu Pompei (Gnaceus Pompeius), care-și începuse cariera ca locotenet al lui Sulla, dar se orientase spre partea poltica opusă după moartea lui Sulla. În anul 69 sau 68, Cezar a fost ales chestor (primul rang pe scara politică romană). În același an, soția sa, Cornelia, și mătușa sa, Iulia, văduva lui Marius, au murit. În orația funerară publică în onoarea lor, Cezar a găsit oportunitatea de a-i lăuda pe Cinna și Marius. După aceea, Cezar s-a însurat cu Pompeia, o rudă îndepărtată a lui Pompei. Și-a îndeplinit sarcinile de chestor în Spania, în Andaluzia și Portugalia de astăzi. 

Cezar a fost ales unul dintre "Curule Aediles" (magistrați responsabili pentru îngrijirea cu supervizarea piețelor care, totodată, emiteau edicte) pentru anul 65, și el și-a celebrat această numire prin cheltuieli mari cu bani împrumutați. A fost numit "pontifex maximus" (cel mai mare pontif) printr-o mișcare politică bine pusă la punct. În această vreme, a devenit un personaj politic controversat. După suprimarea conspirației lui Catalina din anul 63, Cezar, precum și milionarul Marcus Licinius Crassus au fost acuzați de complicitate la aceasta. Pare imposibil ca vreo unul dintre ei să se fi alăturat lui Catalina. Dar, Cezar a propus în Senat o alternativă mai miloasă față de pedepsirea cu moartea cerută de consulul Cicero pentru conspiratorii arestați. În cursul zarvei produse în Senat, moțiunea lui Cezar a fost respinsă. 

Cezar a fost desemnat pretor pentru anul 62 î. Hr. Către finalul acestui an a fost provocat un scandal în casa lui Cezar de către Publius Claudius la celebrarea riturilor (numai femei) ale lui Bona Dea (o zeitate romană a fertilității atât a pământului, cât și a femeilor). În consecință, Cezar a divorțat de Pompeia. A obținut guvernarea Spaniei Îndepărtate pentru anii 61-60. Creditorii săi nu l-au lăsat să plece până când Crassus a pus chezășie pentru un sfert din datoriile sale. Dar, o expediție militară dincolo de nord-vestul frontierei provinciei sale i-a permis lui Cezar  să câștige o pradă bogată pentru el și soldații lui. Această recuperare l-a reabilitat după revenirea să la Roma în anul 60, fiind astfel reinstalat ca și consul pentru anul 59.

Primul triumvirat și cucerirea Galiei

Valoarea postului de consul consta în guvernarea lucrativă a unei provincii. În ajunul alergerii de consuli pentru anul 59 î. Hr., Senatul a căutat să aloce celor doi viitori consuli supervizarea neprofitabilă a pădurilor și traseelor vitelor din Italia. De asemeni, Senatul a asigurat printr-o mită uriașă alegerea unui anti-cezarian, Marcus Calpurnius Bibulus. Însă, nu a reușit să impiedice alegerea lui Cezar ca celălalt consul. 

Cezar a reușit apoi în organizarea unei coaliții irezistibile de lideri politici. Pompei și-a îndeplinit misiunea de a face ordine în Orient cu un succes notabil dar, după întoarcerea lui în Italia și dizolvarea armatei sale, în anul 62 î.Hr., Senatul l-a contracarat, împiedicându-l în special să aloce pământuri veteranilor săi. Cezar, care cultivase cu asiduitate prietenia sa cu Pompei, a intrat într-un pact secret cu el. Lovitura de maestru a lui Cezar a fost să-l convingă pe Crassus să se alăture acestui parteneriat, așa-zisul triumvirat. Crassus, asemeni lui Pompei, un fost locotenent al lui Sulla, fusese până atunci unul dintre cei mai activi dușmani ai lui Pompei. Numai Cezar, în termeni buni cu amândoi, a fost în stare să-i reconcilieze. La debutul anului 59 î.Hr., Pompei și-a confirmat alianța cu Cezar, căsătorindu-se cu singurul copil al lui Cezar, Iulia. Cezar s-a însurat cu Calpurnia, fiica lui Lucius Piso, care a devenit consul în anul 58 î.Hr.

Ca și consul, Cezar a introdus un proiect de lege pentru alocarea de terenuri publice romane în Italia, în care a fost prioritară înzestrarea cu astfel de pământuri a soldaților lui Pompei. Proiectul a fost întâmpinat cu veto de trei tribuni ai plebeilor, și colegul lui Cezar, Bibulus, și-a anunțat intenția de a împiedica tranzacția de bunuri publice prin observarea cerurilor pentru semne prevestitoare ori de câte ori era convenită adunarea publică. Apoi, Cezar a intimidat opoziția prin angajarea unor veterani ai lui Pompei de a isca o revoltă, iar distribuirea terenurilor a fost înfăptuită. Stabilirea lui Pompei în Răsărit a fost ratificată majoritar de un act negociat de un alt aliat al lui Cezar, tribunul plebeilor Publius Vatinius. Însuși Cezar a inițiat un act necontroversat și foarte necesar pentru pedepsirea comportamentului greșit al guvernatorilor provinciilor. 

Galia romană

Un alt act negociat de Vatinius i-a dat lui Cezar Galia Cisalpina (între Alpi, Apenini și Adriatica) și Illyricum. Deținerea acestora trebuia să dureze până pe 28 februarie 54. Când guvernatorul desemnat al Galiei Transalpine a murit brusc, această provincie, a fost atribuită, de asemeni, lui Cezar. Galia Cisalpina i-a dat lui Cezar o regiune de recrutare militară Totodată, Galia Transalpina i-a oferit un punct de lansare spre cuceriri dincolo de frontierele de nord-vest ale Romei. 

Între anii 58 și 50 î.Hr., acesta a pus stăpânire peste restul Galiei, până pe malul stâng al Rinului, și a subjugat atât de efectiv această regiune  încât a rămas pasivă de-a lungul războaielor civile romane dintre 49 și 31 î.Hr.       Aceste războaie au fost întru totul uluitoare în lumina faptului că romanii nu posedau vreo superioritate în echipament militar față de brbarii europeni nordici. Cu adevărat, cavaleria Galiei era probabil superioară celei romane. Superioritatea militară a Romei consta din strategie, tactici și inginerie militară. În Galia, totodată, Rma poseda avantajul de a avea de a face cu duzini sperate de state relativ mici și necooperante. Cezar a cucerit acele state și încercarea unora de a se elibera de sub jugul roman a venit prea târziu.

Prin cucerirea Galiei, Cezar a achiziționat putere militară, prăzi de război și prestigiul de care avea nevoie pentru a avea mână liberă în reorganizarea statului roman și a restului lumii greco-romane. 

În anul 58 î.Hr., frontiera de nord-vest a Romei, stabilită în 125 î.Hr., s-a extins de la Alpi către partea superioară a Rinului, până la Pirinei, ajungând la sud-est de Cevennes și incluzând bazinul superior al râului Garonne, fără a ajunge la țărmul galic al Atlanticului. În anul 58, Cezar a depășit această linie, mai întâi pentru a-i face să se retragă pe helveți, care migraseră spre vest înspre Elveția centrală de astăzi. Apoi, l-a înfrânt pe Ariovistus, un milita german de succes de dincolo de Rin. În 57 î.Hr., Cezar și-a supus grupul de războinici distanțați belgieni de galezi din nord, în vreme ce locotenentul său, Publius Licinius Crassus a cucerit regiunile din prezent ale Normandiei și Bretaniei. 

În anul 56 î.Hr., Veneti, în ceea ce este astăzi sudul Bretaniei, a început o revoltă în nord-vest care a susținut încă necuceritele zone Morini, de pe coasta galică a strâmtorii Dover, și Meniapii, de-a lungul bancului sudic al Rinului de Jos. Cezar a învins Veneti cu unele dificultăți și a tratat locuitorii cu barbarie. Nu și-a putut finaliza cucerirea Morini și Meniapii înainte de sfârșitul sezonului de campanie din 56 î.Hr.  Iar, în iarna 56-55 î.Hr., Meniapii au fost temporar izgoniți din ținutul lor de baștină de două popoare migratoare germane, Usipetes și Tencteri. Aceste popoare au fost exterminate de Cezar în anul 55 î.Hr. În același an, el a podiț Rinul lângă Koblenz, pentru a ataca Germania de cealaltă parte a răului și, apoi, pentru a ataca Britania. În 54 î.Hr., a asaltat din nou Britania și a avut de a face cu o revoltă serioasă în nord-estul Galiei. În anul 53 î.Hr., a pus capăt revoltelor din Galia și a trecut Rinul iarăși, pentru al doilea raid. 

Rolul lui Cezar în războaiele galice

Criza din războiul galic a lui Cezar s-a produs în anul 52 î.Hr. Popoarele din Galia Centrală și-au găsit un lider național, Arvengian Vercingetorix. Acesta a plănuit să despartă forțele militare ale lui Cezar, care își petreceau iarna pe cealaltă parte a Alpilor. Aceste popoare au încercat chiar să invadeze partea vestică a vechii provincii romane Gallia Transalpina. Vercingetorix vrut să evite bătălii față în față și să-i învingă pe romani, tăindu-le căile de aprovizionare, dar nu a putut să-și convingă compatrioții să adopte întru totul această strategie. 

Biturigiții au insistat să reziste asediului orașului lor, Avaricum (Bourges), și Vercingetorix a fost incapabil să-i salveze în decursul unei luni. Apoi, Cezar l-a asaltat pe Vercingetorix  în Gergovia, în apropiere de moderna Clermont-Ferrand. O tentativă de a cuceri Gergovia a fost respinsă și a rezultat în grele pierderi romane, prima înfrângere totală suferită de Cezar în Galia. Apoi, Cezar a făcut față unui atac asupra armatei romane în marș și, astfel a fost în stare să-l asedieze pe Vercingetorix  în Alesia, la nord-vest de Dijon. Alesia, asemeni Gergoviei, avea o poziție de mare avantaj natural și, o mare oaste galeză a sosit să o elibereze. Însă, și această oaste a fost respinsă și dispersată de Cezar și, după aceea, Vercingetorix a capitulat. 

În decursul iernii 52-51 î.Hr. și în timpul campaniei din anul 51, Cezar a pus capăt unor sporadice noi revolte. Cei mai determinați dintre acești rebeli au fost Bellovaci, dintre râurile Sena și Some, din apropiere de Beauvais. O altă forță rebelă a rezistat sub asediu în sudul fortăreței naturale Uxellodunum, până i s-a terminat rezerva de apă. Cezar a tăiat brațele supraviețuitorilor. A petrecut anul 50 în organizarea noilor teritorii cu cucerite. După aceea, a fost gata să-și înfrunte oponenții de acasă. 

Antecedente și urmări ale războiului civil din 49-45 î.Hr.

De-a lungul cuceririi sale a Galiei, Cezar a fost în mod egal interesat în păstrarea și îmbunătățirea poziției sale de acasă. A utilizat o parte a averii sale crescânde din prada din Galia pentru a-și angaja agenți politici în Roma. 

Între timp, coeziunea triumviratului a ajuns să fie în pragul destrămării. Pompei a devenit curând îngrijorat față de aliatul său alarmant de plin de succese. La fel, Crassus a fost alarmat de vechiul său dușman, Pompei. Alianța a fost peticită în aprilie 56 î.Hr., la întâlnirea de la Lucca, chiar în provincia Galiei Cisalpine a lui Cezar. S-a stabilit ca Pompei și Crassus să fie consuli pentru anul 55, și că urmau să dea legi de promulgare a comenzii lui Cezar asupra provinciilor pentru încă cinci ani, și dându-i-se lui Crassus în Siria, și lui Pompei în Spania, încă cinci ani de conducere. Aceste legi au fost adoptate cu greu. Crassus a fost, apoi, eliminat de o înfrângere totală de către parțieni, în anul 53 î.Hr. Legătura de căsătorie dintre Pompei și Cezar a fost ruptă de moartea Iuliei, în anul 54. După asta, Pompei s-a îndreptat cu neclintire tot mai departe de Cezar până când, s-a ajuns, în fine, la o despărțire totală a unuia față de celălalt, când Pompei s-a atașat părții nobiliare, deși el și nobilimea nu se încrezuseră reciproc unul în alții. 

A apărut întrebarea dacă trebuia sau nu să fie o perioadă între data la care Cezar trebuia să renunțe la guvernarea lui provincială și, în același timp, la comanda sa asupra armatelor sale, și data când putea obține a doua sa funcție propusă de consul. Dacă ar fi existat o astfel de perioadă, Cezar ar fi urmat să fie o persoană privată în acest interval, vulnerabil față de atacurile dușmanilor săi. Dacă ar fi fost judecat și condamnat, ar fi fost ruinat politic și, posibil, și-ar fi pierdut viața. Cezar trebuia să se asigure că, până la obținerea unui al doilea post de consul, să trebuiască să continue să obțină cel puțin o provincie cu forța să militară, garantându-i siguranța. 

 Această chestiune a fost obiectul unor serii de manevre și contramanevre politice la Roma. Așa cum s-a agreat la Lucca în 56 î.Hr., comanda lui Cezar a fost prelungită pentru cinci ani, fiind apărat până pe 28 februarie 49, dar acest lucru nu era foarte sigur. În anul 52 î.Hr., când Pompei a fost ales ca singur consul și i s-a dat conducerea Spaniei pentru cinci ani, lui Cezar i s-a permis, printr-o lege sponsorizată de toți cei zece consuli, să rămână consul "în absentia". Dacă Cezar ar fi rămas fără consulat între anii 49 și 48 î.Hr., ar fi fost în pericol în decursul ultimelor zece luni din anul 49. Ca o asigurare a lui Cezar față de asta, pare să fi existat o întâlnire privată între el și Pompei, la Lucca, în anul 56, astfel încât să nu se pună întrebarea numirii unui succesor al lui Cezar în Senat înainte de 1 martie 50. Această manevră i-a permis lui Cezar să-și păstreze comanda până la finele anului 49. Cu toate astea, chestiunea înlocuirii lui Cezar a fost invocată în Senat de mai multe ori, începând cu anul 51. De fiecare dată, Cezar s-a confruntat cu posibilitatea periculoasă de a i se da veto de tribunii plebei care erau adepții săi, mai ales de Gaius Scribonius Curio în anul 50 și de către Marc Antoniu în anul 49. 

Acest lucru a fost scos la iveală de unul din consulii din anul 50, Gaius Claudius Marcellus. El a obținut hotărârea Senatului ca Cezar să renunțe la comandă lui (presupus pe data expirării acesteia), dar că Pompei să nu trebuiască să-și piardă, simultan, comanda sa. A doua zi, Marcellus, cu autorizarea Senatului, a oferit comanda tuturor trupelor militare din Italia lui Pompei, împreună cu puterea de a aduna mai multe, iar Pompei a acceptat. Pe 1 ianuarie 49, Senatul a primit de la Cezar o propunere ca el și Pompei să renunțe în același timp la comenzile lor. Mesajul lui Cezar a fost imperativ, iar Senatul a decis ca Cezar să fie tratat ca un inamic public dacă nu-și părăsea comandă "la o dată ce urma să fie stabilită". 

Pe 10-11 ianuarie 49, Cezar și-a dusarmata peste micul râu Rubicon, hotarul dintre provincia sa Cisalpina și Italia. Astfel, a comis primul act de război. Acesta nu a este, totuși, miezul chestiunii. Întrebarea este dacă guvernarea proastă a lumii greco-romane de către nobilimea romană trebuia lăsată să continue sau dacă nu trebuia să fie înlocuită de un regim autocrat. Recuperarea parțială a lumii greco-romane sub principat sugerează, totuși, că cezarismul a fost mai puțin rău. 

Războiul civil care a urmat a fost o tragedie, pentru că nu era dorit nici de Cezar, nici de Pompei, și nici chiar de o parte considerabilă a nobilimii, în vreme ce marea majoritate a cetățenilor romani spera ardent că va fi păstrată pacea. În această vreme, oricum, cele trei părți importante politic au fost, cu toate, prinse în capcană. Succesul lui Cezar în clădirea puterii sale politice i-a făcut pe liderii vechiului regim atât de implacabil ostili lui încât a fost confruntat cu alegerea de a rămâne la mila dușmanilor săi sau cea de a obține monopolul puterii pe care era acuzat că-l urmărea. A ajuns la concluzia că nu putea ieși din această dilemă prin reducerea cerințelor lui decât gândindu-se la minimul posibil pentru siguranța sa. Pompei, prin crescânda sa invidie față de Cezar, ajunsese atât de mult de partea nobilimii, încât nu mai putea să se reîmpace cu acesta. 

Prima mișcare a războilui civil a fost rapidă. În anul 43, Cezar și-a alungat oponenții în afara Italiei, către partea critică a strâmtorii Otranto. Apoi, în Spania, a zdrobit armata lui Pompei. Către finele anului 49, l-a urmărit pe Pompei peste marea Adriatică și a avut o victorie decisivă contra acestuia la Pharsalus, pe 9 august 48. Cezar a mers după Pompei din Tesalia până în Egipt, unde Pompei a fost ucis de un ofițer al regelui Ptolemeu. Cezar a rămas peste iarnă la Alexandria, luptând cu populația și petrecându-și timpul cu regina Cleopatra. În anul 47, a dus un scurt război local în nord-vestul Anatoliei, cu Pharnaces, regele Bosforului Cimerian, care încerca să recâștige Pontus, regatul tatălui său Mitriade. Cuvintele vestite ale lui Cezar, "Veni, vidi, vici" ("Am venit, am văzut și am învins") sunt asociate cu această campanie militară. 

Câteva luni mai târziu, Cezar s-a întors la Roma, cu titlul de dictator dar,  luni mai târziu a plecat în Africa, unde se adunaseră oponenții lui. În anul 46 le-a înfrânt armata la Thapsus și a revenit la Roma, numai pentru a o părăsi iarăși în noiembrie, mergând în Spania îndepărtată pentru a se ocupa de o izbucnire de rezistență, căreia i-a pus capăt pe 27 martie 45, la Munda. Apoi, a sosit înapoi la Roma pentru a începe să pună în ordine lumea greco-romană. A avut la îndemână mai puțin de un an pentru această sarcină imensă de reconstrucție înainte de asasinatul său, din anul 44, în casa Senatului, pe 15 martie (Idelele lui Marte). 

Moartea lui Cezar

Moartea lui Cezar a avut loc, parțial, din cauza clemenței și nerăbdării sale care, în combinație, au fost periculoase pentru siguranța sa personală. Cezar nu a ezitat să comită atrocități contra "barbarilor" când i-a convenit, dar a fost aproape mărinimos în tratamentul dat oponenților săi romani înfrânți. Astfel, clemența lui nu a fost probabil numai o chestiune de politică. Experiența timpurie a lui Cezar în cariera să politică fusese persecuția implacabilă de către Sulla a adversarilor săi învinși. Cezar și-a amnistiat în mare parte dușmanii și le-a dat un număr de poziții de responsabilitate în noul său regim. Gaius Cassius Longinus, care a fost căpetenia din complotul de asasinare a lui, și Marcus Iunius Brutus, întruchiparea simbolică a republicanismului roman, au fost amândoi foști inamici ai săi. "Et tu, Brute" ("Și tu, Brutus") a fost expresia particulară de angoasă a lui Cezar când a fost înjunghiat de un om pe care-l iertase, în care se increzuse și pe care-l iubea. 

Au fost, totuși, și un număr de foști cezarieni printre cei 60 de conspiratori. Ei au fost îmboldiți să acționeze de crescânda tendință monarhică a regimului lui Cezar și, poate, la fel de mult, de disprețul aristocratic care-l inhiba pe Cezar să fie decisiv în orice problemă cu care se confrunta. Unii aveau să piardă mai curând decât să câștige din înlăturarea aristocratului care le facilitase ascensiunea politică. Dar, chiar dacă au acționat din principiu, au fost orbi față de adevărul că domnia nobilimii romane eșuase. De asemeni, nu au reușit să recunoască faptul că prin transformarea lui Cezar într-un martir, îi creau notorietatea sa politică postumă. 

Dacă Cezar nu ar fi fost ucis în anul 44, ar mai fi putut trăi 15-20 de ani. Constituția sa fizică era viguroasă deși, în ultimii ani, avusese multe atacuri de epilepsie. Ce ar fi putut face în această vreme? Răspunsul poate fi întrevăzut din ceea ce întreprinsese în numai câteva luni. În anul 46 și-a făcut timp pentru a reforma calendarul roman. În anul 45 a pus în practică o lege stabilind un model standard pentru comunitățile "municipia", care erau pe atunci unități ale unei autoguvernări locale. În anul 59, Cezar a revitalizat orașul Capua pe care, cu mai mulți de 250 de ani în urmă, regimul republican roman îl deprivase de personalitatea juridică. A revitalizat și alte două mari orașe, Cartagina și Corint, pe care predecesorii săi le distruseseră. Aceasta a fost numai o parte din ceea ce a făcut pentru reloca soldații lăsați la vatră și proletariatul urban din Roma. De asemeni, a fost generos în acordarea de cetățenie romană străinilor. A crescut numărul de membri ai senatului, făcându-i mult mai reprezentativi pentru toți cetățenii romani. 

Biografia lui Marc Antoniu | Viața și realizările